Dragă G.,

Îmi plac exprimările radicale, textele ce se vor pline de pasiune. Ăsta e şi motivul pentru care ai să mă auzi destul de des zicând: „cred cu convingere” sau „cred cu tărie.” În realitate sunt sceptică şi neîncrezătoare, dintre cei cu credinţe mărunte ce se arată toleranţi şi empatici, întârziind în felul ăsta să-şi privească sufletul.

Nu înţeleg de ce sunt cinică, de ce frizez nesimţirea în felul ăsta. Îmi plac oamenii pasionaţi. Şi pasionali. Însă le găsesc tot felul de metehne şi lipsuri. De parcă entuziasmul oamenilor de genul ăsta ar avea ceva de-a face cu traumele copilăriei sau cu complexe de tot felul.

Îmi plac oamenii veseli şi joviali, însă găsesc de cele mai multe ori că se arată plăcuţi pentru că în felul ăsta caută să compenseze atmosfera urâcioasă din familie sau că sunt cel puţin nişte brute ursuze în viaţa de cuplu. Cei prea serviabili îmi par preocupaţi de-a fi pe placul celorlalţi nu din convingere, ci pentru a satisface nevoia lor măruntă de-a se şti indispensabili.

Cât despre mine, sunt neîncrezătoare nu pentru că asta ar însemna să fac dovada că sunt realistă sau pragmatică prin asumare, ci pentru faptul că poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi îmi par desuete. Prefer să mă arăt în felul ăsta, decât să scriu articole pentru Cosmopolitan sau să filozofez pe tren cu oricine pare dispus să mă asculte. Abordările simple şi superficiale menite să rezolve dilemele tradiţionale ale neînţeleşilor de carieră îmi displac. Pe aceştea din urmă îi cataloghez cu uşurinţă. Mă intrigă în schimb poveştile oamenilor de bun-simţ şi echilibraţi.

Pasiunea justifică aproape toate neajunsurile, G.. Cei pasionaţi sunt motivaţi prin definiţie. Sunt cei la care te gândeşti atunci când se pune problema să explici unui profan al dreptului diferenţa dintre esenţă şi natură. Bela e sufletistă prin esenţă, pe câtă vreme tu eşti echilibrat doar prin natura ta.

Îmi pierd uşor concentrarea, G.. Mi-ar plăcea să-ţi povestesc şi alte lucruri. Scriu dezlânat, ideile mele îşi pierd uşor consistenţa, şi culmea ajungi să crezi că sunt tragică. Departe de mine intenţia asta. Nu sunt deloc aşa.

Bucureşti, 2 noiembrie 2009

Dragă G.,

Am încercat să-ţi scriu aseară pe coală de hârtie, dintr-aia adevărată, şi nu prea mi-a ieşit. Eram preocupată să scriu mai puţin mizerabil şi mi-am pierdut interesul pentru conţinut. Dacă e să fiu sinceră cu mine, în felul ăsta am atins o latură esenţială a pseudo-filozofiei mele de viaţă: dragostea pentru aspectul exterior şi tendinţă exagerată de-a satisface gustul comun. Pot să fiu definitivă când spun asta. Nu o să fac note de fundamentare pe text şi nici nu o să caut să ridic excepţii mai târziu.

Mă gândesc des la prietenii mei... Îi ştiu orgolioşi, superficiali, sufletişti, răutăcioşi, inteligenţi, obraznici, preţioşi, frumoşi, credincioşi, îngrămădiţi, sinceri, interesaţi, focusaţi. Îi ştiu pe toţi, pe unii chiar îi admir. Mi i-am dorit cu atâta încăpăţânare încât am ajuns să cred despre mine că sunt prin esenţa mea socială şi că pot compensa inteligenţa abstractă de care dau dovadă alţii cu tendinţa mea de-a fi plăcută tuturor. Au creat un concept special pentru cei ca mine: inteligenţă emoţională. Pretext ruşinos, menţiune pentru repetenţii clasei. Realizez că am ajuns atât de înaintată în demersul ăsta încât pot păcăli cu uşurinţă pe aproape oricine: am transformat un complex al copilăriei mele într-o atitudine asumată.

Mi-am propus să-mi asum toate riscurile G.. Nu sunt şi nu mă arăt dezamagită de cei pe care mi i-am atribuit prieteni, nu îngroş rândurile celor care afirmă cu grosolănie că au fost trădaţi şi neglijaţi. Nu-mi plac mojiciile astea. Le găsesc de prost-gust, iar pe cei ce la afirmă îi socotesc mărunţi.

Oamenii, şi cu atât mai mult prietenii nu dezamăgesc. Ne dezamăgesc aşteptările noastre egoiste şi calculele meschine menite să satisfacă lipsurile noastre de tot felul.

Dacă ajung să-i dispreţuiesc pe cei care mi-au cunoscut sufletul, e ca şi cum m-aş reduce pe mine la mai puţin. Nu mă pot imagina pierzându-mi luciditatea în asemenea măsură încât să scuip peste ceea ce ieri îmi doream cu încăpăţânare. Dacă astăzi prietenii mei se dovedesc răutăcioşi şi îngrămădiţi, asta înseamnă că am investit cât se poate de prost şi că prin asociere mă dovedesc la fel de răutăcioasă şi de îngrămădită.

Îmi pot imagina ipoteza aceea de şcoală în care conştiinţa mea se lasă amorţită de pretexte pentru care prieteniile se arată mai puţin intense, însă îmi provoacă rău fizic când aud vorbindu-se cu atâta detaşare despre toate astea sau despre vechii prieteni acum deveniţi chipurile alţi oameni. Cei care afirmă măgăriile astea cu atâta indolenţă au o foarte bună părere despre ei sau îşi ignoră inteligenţa. Mi-e greu să cred că poţi ajunge până acolo încât să te crezi mai bun sau mai înţelept decât ai fost în zilele trecute şi să nu-ţi asumi nicio vină.

Sunt capabilă să recunosc calitatea şi cred că mă manifest în consecinţă. Nu mă pot însă scutura de obiceiul ăsta masochist de-a mă raporta la criterii obiective cu sârguinţa unui nebun. De cele mai multe ori, ies cu stima de sine şifonată. Dar nu e normal să fie aşa? Poate în felul ăsta ajung să mă curăţ de meschinării. Şi chiar am de unde curăţa!

Nu am cum să fiu cea mai inteligentă sau cea mai echilibrată dintre toţi apropiaţii mei, dar pot să caut să mă arăt mulţumită de menţiunile mele, iar asta să-mi dea satisfacţia valorii personale dintr-o altă perspectivă. Va fi bineînţeles o perspectivă subiectivă şi cât se poate de personală, dar dacă asta înseamnă să-mi reabilitez voinţa, joc şi eu. G..


Bucureşti, 29 octombrie 2009

Dragă G.,

Am terminat de citit o carte frumoasă. Cu adevărat frumoasă. O poveste simplă cu oameni întruchipând răul sau binele, fără contradicţii şi fără suferinţe inutile. La răsărit de Eden, John Steinbeck.

E o carte cu coperţi urâte, dintre cele despre care Iulia îmi spune că sunt cărţi ce par citite în tren. Bestseller-uri publicate la noi după ’90, cu actori ce mimează fals nişte zâmbete prea puţin credibile. Aşă că îţi poţi imagina că am citit-o pornind de la false judecăţi. Observă că fac des asta. Am satisfacţia de-a mă contrazice atunci când se dovedeşte că am greşit cu aprecierile mele uşuratice. Până una alta, am personalizat coperţile cu ceva suc de roşi...

Mă gândeam să-ţi servesc câteva citate bune, dar îmi dau seama că nu ar avea niciun farmec şi că te-ar impresiona prea puţin. Steinbeck ăsta e atât de lipsit de preţiozitate în exprimare, încât mă apucă ciuda. Firul epic curge de la sine, personajele sunt de-o simplitate ucigătoare, ce să mai?! o să încep să cred că americanii ştiu să scrie şi altceva decât Fight Club sau Mic dejun la Tiffany. Acuză-mă de ignoranţă sau de meschinărie, dar pe asta mi-o asum. Sunt prea puţin autori americani pe care îi cunosc şi recunosc.

...Cărţile plăcute sunt cele ce-mi dau falsa impresia că mi se adresează. Îmi recunosc chipul în diverse locuri şi trăiesc experienţe de care sunt lipsită în mod obişnuit. Nu zâmbi, G.! Nu sunt atât de intoxicată încât să cred că toate astea sunt adevărate. Nu mă lipsesc de experinţe proprii, doar că îmi plac durerile de cap provocate de poveştile spuse bine. „A trebuit să descopăr singur prostiile mele. Iată prostiile mele. Credeam că cei buni sunt distruşi în timp ce răii supravieţuiesc şi prosperă. Credeam că, odată, un Dumnezeu furios şi dezgustat a turnat metal topit într-un creuzet pentru a distruge sau a purifica mica lui creaţie de lut. Credeam că am moştenit atât arsurile focului cât şi impurităţile care au făcut necesar focul, că le-am moştenit pe toate, aşa credeam, că le-am moştenit pe toate. Voi simţiţi la fel?”

Ţi-am servit un citat până la urmă. Somn uşor, G...

Bucureşti, 22 octombrie 2009

Dragă G.,

Mă uit la pagina asta goală ca la un extemporal de liceu. Mi-e frică... Păstrez credinţa naivă că aşa trebuie, că doar aşa pot face dovada bunei mele credinţe. Prostii de femeie intoxicată de visele altora...

Mă gândesc toată ziua că am să-ţi scriu. Iar când se pune problema s-o fac, îmi dau seama că e mult prea greu. Îţi povestesc puţin, mă lamentez în faţa ta fără să poţi ghici cu adevărat evenimentele exterioare pe care încerc să le sugerez. Căci toate neliniştile sunt justificate de exterior, nu? Nefericirea şi neajunsurile îşi au cauze reale, dramele nu pot fi închipuite sau reduse la universul interior al celui ce se vrea victimă sau călău. Nici măcar eu nu cred în lamentări mărunte, în lacrimile femeii care-şi arată astfel suferinţa, în durerile celor ce zbiară şi acuză cu detaşare.

Îmi provoacă curiozitate felul meu de-a fi. Mă ştiu superficială şi lipsită de voinţă, o femeie dintre cele ce plâng şi râd cu usurinţă şi care cred că universul lor interior e cu atât mai profund cu cât plâng mai repede sau se isterizează mai uşor. Nu vreau să pozez în victimă, sunt departe de-a-mi însuşi un asemenea rol mărunt...Îmi provoacă greaţa gândul că aş fi putut provoca o astfel de impresie sau că un prieten apropiat vede în mine un om de treabă, de bun-simţ în situaţia asta.

Sunt conştientă de neajunsurile astea. Mi se întâmplă des să mă îndoiesc de suferinţa mea, pentru că pot să privesc în altă parte, pot să mănânc şi să dorm. Mă cunosc prea bine. Dar impresia mea e denaturată de conştiinţa sinelui, de dorinţa de-a mă justifica forului meu interior, căci trăiesc. Supravieţuiesc zilei de ieri, supravieţuiesc faptelor exterioare şi sentimentelor pentru că încă mai am o părere bună despre omul pe care îl plagiez atât de prost. Îmi supravieţuiesc mie pentru că sunt alţii mai răi ca mine, şi pentru că cei ce nu se mai pot suporta sunt curajoşi. Eu nu...

Nu-mi da sfaturi şi nu face greşeala de-a te imagina rezolvând ipohondriile mele în maximum o săptămână. Pe astea le pot curăţa şi singură, dacă vreau...Spune-mi în schimb, cum să-i vindec pe alţii de neajunsurile mele?

Bucureşti, 20 octombrie 2009

Dragă G.,

Îţi scriu din nou... Nu mă gândeam că o să fiu suficient de motivată să-ţi scriu mai mult de două scrisori. Îmi face bine, până la urmă. Sau cel puţin asta vreau să cred. Observă că îmi plac obordările curioase, rezoluţiile astea de viaţă nouă ce-ţi dau iluzia mulţumirii de sine. Deşi susţin cu convingere că dispreţuiesc literaturile motivaţionale, poveştile de succes şi puterea exemplului, de fapt le susţin poziţia tocmai pentru că mă arăt aşa ofuscată. Cât de mult bine pot să-mi facă rândurile astea?! Nici măcar eu nu mă iau în serios când spun că-mi prinde bine. Lucru curios, am avut perioade în adolescenţa mea timpurie când susţineam că sunt o „senzuală” pentru că am înclinaţiile unui tinere cu personalitate bolnăvicioasă sau că „pot orice, pentru că sunt o deosebită”. Astăzi îmi vine să răd când rememorez abordările astea, şi-mi dau seama că n-o să renunţ prea uşor la fantasmagoriile astea.

Sunt preocupată de universul meu, admit asta. Şi chiar dacă intenţiile mele se vor cuminţi, sfârşesc de cele mai multe ori prin a fi ridicol de nehotărâtă. Ei mă iau în serios, când cel mai sănătos ar fi să mă reducă la puţin şi să mă cureţe de mizeriile astea care îmi alterează simţul valorii. Mă gândesc cu voluptate că aş putea speria un psihoterapeut...Mi-ar da satisfacţie să-i spun că nu cred în şcoala lui şi i-aş dispreţui definitiv şi irevocabil tagma dacă s-ar dovedi un om mărunt şi nefericit. Mental, pot să prefigurez o astfel de întâlnire: mă pot imagina stăpână pe convingerile mele, însă în realitate nu aş actiona aşa, evident tentată să par plăcută chiar şi unuia pe care îl plătesc să mă asculte. Curioasă fire... Dacă îmi pierd simţul ridicolului şi măsura, o să ajung o neînţeleasă din categoria oameni mărunţi cu ambiţii nepotrivite.

Mi s-a oprit şirul gândurilor, G....Am obosit şi sunt fantastic de indiferentă. Nu am prea multe justificări pentru atitudinea mea. Nu sunt dintre cei care îşi motivează nepăsarea pentru că experienţele lor de viaţă sunt demne de compasiunea generală. Dramele mele sunt închipuite, problemele mele sunt de suprafaţă, aşa că cel puţin teoretic nu am vocaţie pentru tragedie.

Te las acum. Am întrerupt ordinea firească a lucrurilor şi nu mai am tragere de inimă pentru destăinuri de genul ăsta. Mi-e frică că aş putea să-mi descopăr prea multele contradicţii şi să mă sperie propria goliciune. Sper să-ţi fie bine, G....

Bucureşti, 18 octombrie 2009

Dragă G.,

Sunt neliniştită...Mai neliniştită şi mai agitată decât mă ştii, sau cel puţin aşa mă simt. Te şi văd zâmbind cu indulgenţă în faţa ipohondriilor mele. Îmi e clar că noi doi nu am copilărit cu aceleaşi desene animate...

Citesc o carte cu coperţi roz G., Floare de Zăpadă şi evantaiul secret de Lisa See. E o carte mai mult decât uşoară, dintre cele ce-mi lasă o impresie vagă şi pe care nu vreau să le recunosc mai târziu. M-am obişnuit în ultimul timp cu astfel de lecturi de noptieră şi încep să-mi fac reproşuri serioase. Dar ca să fiu sinceră, nu mă deranjează prea mult, atâta timp cât mă ajută să uit de neliniştile mele...

Nu ţi-o recomand în schimb. Tu ai nevoie de cărţi serioase, dintre cele ce-ţi deschid gustul pentru frumos. Mă gândesc cu voluptate că mi-ar plăcea să mă ştiu în preajma ta atunci când te vei arăta speriat de prea multă sinceritate, de prea multa profunzime a cărţilor pe care ţi le-aş dărui.

Mă gândesc cum de am curajul să rostesc prostiile astea cu atâta obrăznicie. Ştiu că nu te simţi jignit. Jignit se poate simţi doar un caracter debil, iar tu eşti capabil să înduri toate răutăţile şi măgăriile cu stoicism, de parcă ai mânca griş cu lapte. Eşti aspru, şi de cele mai multe ori ursuz...Mă întreb uneori la ce te-aş putea reduce, şi dacă eşti potrivit pentru un personaj, căci personajele trebuie să fie categoric altfel decât muritorii de rând. M-a intrigat mereu spoiala aia de impertinenţă de pe faţa ta...

M-am hotărât să-i distrug echilibrul casnic I-ei. în seara asta, şi s-o tulbur din amorţeala bolnăvicioasă şi plină de tabieturi în care se complace mai nou. O să gătim ciuperci, iar eu o să fac încă o dată sos de usturoi cu smântână. Îţi vine să crezi că m-am autoinvitat la ea?!

Te pup, G..

Bucureşti, 15 octombrie 2009

Dragă G.,

...

M-a lovit în plin soarele de dimineaţă...Părcă e prea tare pentru gustul meu de acum, mult prea violent. M-am supus ritualului obişnuit şi am deschis geamul.

Îmi plac firele de praf aşezate cu încăpăţânare într-o casă ce se vrea tot timpul curată... Îţi aduci aminte când îţi spuneam că îndărjirea unui gospodine pentru o curăţenie excesivă îmi sugerează mărginire? Încă mai cred asta, însă pe ici pe colo mai fac compromisuri, nu de alta, dar am observat că în momentele esenţiale din viaţa mea mă găsesc spălând geamuri. Nu spăl geamuri azi, nu îţi face griji...

Am citit în dimineaţa mult şi prost. Am dat peste o carte îngălbenită ce mulţumea acum câteva generaţii gustul domnişoarelor pentru romantism casnic cu aere de naivitatea. Mi-a făcut plăcere până una alta...

M-am detaşat de imaginea contemporană şi frumos personalizată a unei Madame Bovary, G.. Nu-mi mai face plăcere să mă regăsesc în personaje debile, mă revoltă numai gândul că poţi să-ţi distrugi echilibrul şi să ajungi un scelerat sufleteşte sub influenţa diverselor...Şi totuşi e comun.

Îmi plăcea să cred că mi-am educat singură aşteptările şi personalitatea. E doar în parte adevărat G., şi pentru asta îţi trebuie neapărat un curaj pe care eu nu-l am. Nu-s printre cei ce-şi asumă definitiv deciziile, chiar dacă au conştiinţa că alegerea e cât se poate de neînsemnată sau lipsită de haz.

De asta îmi plac cei ce spun inepţii cu o faţă serioasă, îmi plac excentricii ce cred cu convingere în tot felul de nimicuri, îmi plac beţivii de carieră şi părinţii ce-şi asumă cu încredere toate sacrificiile. E supărător să nu ai convingeri G., să fii cinic şi sceptic, iar luciditatea asta excesivă nu justifică lipsa pasiunilor.

Încă nu am învăţat să închei scrisorile astea omeneşte, aşa că...te pup.

Bucureşti, 14 octombrie 2009

Altă scrisoare

Dragă G.,

Îmi plezneşte capul de durere. E o durere înnăbuşitoare, dintre cele ce-ţi amorţesc simţurile şi-ţi opresc respiraţia. Îţi poţi imagina cum vine asta? Căci nu văd cum ai putea să-mi spui că mă înţelegi... Greşesc, G.? Spune-mi, greşesc?

Mi-e greu, şi mă apasă vina. Sunt neserioasă şi superficială chiar şi în tristeţile mele, căci nu mă pot abţine să nu interiorizez totul de parcă de judecata mea de suprafaţă depind toate neliniştile.

Nu-mi plac figurile acelea veşnic simpatice şi îndatoritoare cărora să nu le poţi reproşa nimic. Îmi sugerează perfidie şi nesinceritate, nu de alta dar tot ce satisface gustul comun e mediocru şi slab calitativ. Ce e mai curios, e că şi eu mă găsesc foarte aproape de modelul ăsta. Îl recunoşti pe chipul meu? Eu da...Zâmbesc mai tot timpul, chiar dacă îmi crapă capul de încordare şi sunt bărbată, doar ca să preîntâmpin gustul prietenilor, nu a celor mai apropiaţi, ci doar a celor mai dezinteresaţi de mine şi de închipuirile mele. Căci totul e o convenţie, o reclamă bună la o bere proastă, un nod în gât, o durere uşoară, în fine, ceva de suprafaţă...

Sunt dispusă să rumeg toate reproşurile şi toate neajunsurile, chiar dacă asta înseamnă să fiu slabă. Am fost tot timpul, nu de asta mi-e teamă acum...Mi-e teamă să arunc ochii înspre mine, mi-e teamă de o introspecţie serioasă ca de toporul călăului.

Eu mă complac în a fi de treabă şi la îndemână. Un chip călduţ care ascunde toate nimicniciile, ochii lipsiti de intensitate care camuflează neajunsurile. Un caracter cuminte. Nimic deosebit, nici măcar în răutăţile mele nu pot fi definitivă.

Nu am tăria să-mi doresc să fiu altfel. Mi-e şi aşa greu să-mi suport fantasmele...ar fi cumplit de greu să declar deschis războiul cu mine.

Ştii ce mi-a spus, G.? „Să ai baftă. Îţi doresc tot binele.”. Şi-am început să plâng, căci a urlat în mine fărâma de omenie. Ce altceva putea să-mi spună?!

Îmi reproşează că am sufletul mic, şi nu greşeşte prea mult... Ce fel de om e cel care îşi impune limite, G.?Şi nu doar atât, dar mi-am făcut titlu de glorie din recunoaşterea unui asemenea demers, de parcă am găsit cheia spre porţile raiului. Cum e să faci răul, şi s-o faci cu atâta neştiinţă şi indolenţă?!

M-am oprit de nenumărate ori din scris...Şi mă încăpătânez să-ţi scriu mai departe, ca nu cumva să rămână toate astea nealterate de gândul meu proaspăt. Am obosit G., mi-a obosit sufletul, mi-e amorţită conştiinţa...

Bucureşti, 13 octombrie 2009

Dragă G.,

Ţi-a plăcut scrisoarea mea de zilele trecute? Sau te-a scârbit dorinţa mea de-a mă justifica fără ruşine?

Mi-a lipsit să-ţi scriu...Mi-a lipsit satisfacţia câtorva rânduri aruncate acolo, menite să-ţi trezească curiozitatea pentru mine şi micile mizerii din viaţa mea. M-am gândit să-ţi scriu neapărat, căci altfel mă lipsesc de o bucurie, de plăcerea de-a te şti intrigat, cu atât mai mult cu cât mi-am propus să-mi deschid mintea spre tine.

Critica mea nu-mi mai este suficientă, G.. Mă supun unui examen foarte puţin indulgent de fiecare dată, pentru ca mai apoi să-mi găsesc tot felul de justificări, nu de alta dar nu mă văd suferind universul, pe criterii globalizatoare în genul Stresul, cauza nefericii în epoca contemporană.

Îmi pare trist să văd oamenii inteligenţi şi plăcuţi, victimă a justificărilor sociale superficiale. Deşi nu este mai puţin adevărat că mai nou suntem provocaţi în egală măsură, doar că nu-mi plac mie exprimările astea la îndemână pentru a justifica diverse neajunsuri, căci sunt diverse, şi personal nu găsesc nicio alinare în a şti că nu sunt singura în genul meu.

Dar ce vorbesc eu aici? Îţi transmit cu totul altceva decât vreau. Mă gândeam la toate astea zilele trecute, când lipsa de activitate mă silea să caut în mine răspunsuri, iar azi am o cu totul altă stare de spirit. Aş putea spune spune că sunt încântată, şi dă-mi voie să te surprind, poate chiar mulţumită.

M-am simţit bine zilele astea. Am băut must, am râs prosteşte pe glume de iniţiaţi, am cioplit chip de om din bostan copt, şi mai ales am respirat aerul proaspăt din preajma oamenilor noi.

Te pup, G.. Aş vrea să-ţi scriu mai mult, dar mi-e teamă că mi-a pierit pofta. Promit să fiu mai pe gustul tău data viitoare.

Bucureşti, 12 octombrie 2009

Scrisoare

Dragă G.,

Am aşteptat îndelung să-mi pot da glas gândurilor, şi acum când o fac, îmi dau seama că au rămas prea puţine lucruri de zis sau că în orice caz, intensitatea emoţiilor s-a risipit.

De astăzi încep să-ţi scriu cu regularitate. Mi-am propus să fiu mai puţin preţioasă în exprimare şi să încerc mai cu seamă să-mi fac simţită prezenţa cu bun-simţ, nu cu inţentia măruntă a celui ce se vrea remarcat pentru că cuvintele sună măreţ sau sugerează o spoială de inteligenţă. Îţi poţi imagina cât de dureros mă resimt când spun asta cu luciditate? Păstram în mine credinţa fermă că mă face deosebită profunzimea mea, felul cum scriu, cărţile pe care le citesc, în sfârşit prietenii mei...Şi dacă caut mai adânc de atât, găsesc un soi de nemulţumire cronică, de câine veşnic bătut, de chefliu simpatic ce se încăpăţânează să creadă cu orice preţ în tăria unui vin de doi lei.

Nu mă judeca prea aspru, G.. Şi mai ales, nu zâmbi cu indulgenţă, căci asta mă scoate din minţi. Îmi e ruşine de ochii tăi citind rândurile astea. Dă-mi voie să mă justific, înainte să concluzionezi şi nu mă acuza de superficialitate. Sunt şi aşa, suficient de aproape de concluzia asta, cât să mai am nevoie şi de convingerea ta. Dar să revin... Îţi vorbeam de prietenii mei, de cărţile, de scrisul meu lipsit de noimă. Încă mai cred că toate astea sunt o parte din mine. Cred că toate astea îmi oferă posibilitatea de-a privi lucrurile altfel decât le priveşti tu, mi-au dezvoltat un soi de sensibilitate bolnăvicioasă, şi da, mi-au intoxicat convingerile. Nici măcar acum nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat să ajung aşa. Şi adevărul este că, am păstrat atăta bun-simţ cât să-mi dau seama că mă complac în isterie, că-mi impun o credinţă ce nu se vrea atât de exclusivistă.

Privesc în mine, şi mă cu tremur, G.. Nu de dorinţă, nu de durere, nu pentru că sunt dezamăgită. Din frustrare, din neputinţă...Pentru că simt cum îmi slăbeşte voinţa, cum se dilată toţi porii în mine de prea multă aşteptare. Îmi pierd interesul pentru cotidian, şi jinduiesc după mulţumirile adolescenţei mele timpurii, de parcă aş fi atins atunci culmile propăşirii spirituale temeinice. Mai am puţin, şi o să împrumut metehnele vârstei a treia. O să te mire când vei citi cât de curând rânduri pline de reproşuri adresate nimănui...

Sunt bine, însă...nu crede altceva. Mă gândeam că ar fi bine să-ţi povestesc mai multe, şi poate aşa voi reuşi să mă desprind de obiceiul ăsta prostesc de-a căuta în mine toate răspunsurile, de-a reduce toată întâmplările la probleme personale, de parcă mi-aş asuma vreo responsabilitate fantastică, eu, cea care s-a erijita de bună voie în oracolul universului meu mărunt.

Spune-mi, G., se vede în scrisul meu că sunt de fapt jovială sau ludică, cum îţi place ţie să spui? Întrevezi chipul meu zâmbind cu satisfacţie şi ironie sau îţi apar cu ochii iluminaţi de lacrimile unei domnişoare de pension, cu minte scurtă şi morală cuminte?

Mă chinui inutil, vei spune. Şi nu greşeşti prea mult...Însă zbuciumul ăsta pe mine mă curăţă de prostiile şi meschinăriile mele. Mă vindecă cumva, mă linişteşte, mă aduce cu picioarele pe pământul pe care îţi porţi şi tu paşii hotărâţi şi indiferenţi. Alerg spre ziua de mâine cu ambiţie, spunându-mi că aşa îmi depăşesc limitele, aşa cum o fac sportivii de performanţă, doar că eu nu întrevăd nicio linie de sosire, nici depăşirea vreunui record, caut doar să termin cursa mulţumită de mine. Teamă îmi e însă, că nu o să reuşesc niciodată să cad la pace cu mine, ba mai mult, am ajuns să-i reduc la aproape nimic pe cei ce au satisfacţia că îşi sunt suficienţi. Mă irită până la lacrimi conformismul celor ce trăiesc simplu, indiferenţi faţă de neajunsurile lor, împăcaţi cu gândul că sunt îndeajuns de buni pentru lumea asta. Nu contest prin asta echilibrul celor ce-şi doresc pentru ei lucruri mărunte, mulţumiri casnice, proiecte realiste, doar că nu înţeleg de când satisfacţia asta e o chestiune de principiu, o formulă universal valabilă şi necontestată. E ca şi cum ai spune că fericirea e la îndemâna oricui sau că nefericirea e o problemă mondială provocată de factori cosmopoliţi.

Fii indulgent cu mine G., m-ar ajuta să ştiu că mă judeci cu mai puţină asprime. Te pup!

Bucureşti, 8 octombrie 2009

P.S. Mi-a adus aminte de felul cum săruţi pe obraz, cu încăpăţânare şi îndărătnicie, şi mi-a venit poftă să te compar cu un viţel ce se împunge în ugerul mamei sale. Amuzantă comparaţie, aş spune eu. Problema e că doar eu mă distrez la glumele mele. Te pup inca o dată!

Umiliti si obiditi de F. M. Dostoievski

Am intarziat sa citesc cartea asta mult mai mult decat as fi crezut vreodata. Am facut-o insa cu intentia de-a-mi asigura o rasplata binemeritata dupa ce intreaga epopee a invatarii eficiente se va fi sfarsit. Epopeea a ajuns la final, rezultatul, desi previzibil nu mi-a fost pe plac, asa ca am degustat randurile astea cu infrigurarea unui om marunt si meschin.

Dar sa revin. Imi mod categoric, pot sa afirm ca Dostoievski este unul dintre autorii ce mi-au insemnat abordarea, si asta pentru ca puterea lui de sugestie este incredibila. Umiliti si obiditi, desi o lucrare mai putin cunoscuta publicului larg, poarta in mod evident insemnele psihologului matur de mai tarziu.

Povestea, desi putin prea neverosimila pentru gustul meu, mi-a produs o reala placere, dintre acelea fizice, cu dureri de cap si sentimentul vag al unei menghine ce-ti sfarama creierul. Placere iluzorie, caci odata consumata, luciditatea mea vadid cautata isi reintra in drepturi. Zbuciumul meu interior nu-l pot reduce la o poveste atat de simpla, unde personajele dostoievskiene sunt construite atat de clar, incat ma mira bunatatea sau taria de caracter a unor personaje precum Natasa sau Vanea, ori perfidia unui anume print.

Pana una alta, asta ma va curata pentru o perioada buna de timp de dragostea mea pentru pretiozitate, superficialitati si mantisuri.

"Mi-e sufletul inasprit...de teama. De teama ca sunt o gluma proasta, de teama ca am uitat cine sunt si ce vreau, de teama ca m-as putea dispretui...
-Faci urat cand bei...
Imi urmaresc cu interes varfurile adidasilor. Merg drept. Sau cel putin asa imi place mie sa cred. Nu regret paharele alea de vin, regret doar ca s-ar putea sa ma gasesc peste cativa ani prada acelorasi frustrari...
Mi-e teama... Nu mai stiu sa plang, nu mai vreau sa ma complac in isterie. Imi pare ca toti ma privesc cu mila, ca asteapta sa izbucnesc ca sa ma poata incadra intr-un anumit gen. Ma apasa curiozitatea prietenilor, interesul lor pentru asteptarile mele. Stiu, nu dau socoteala nimanui, sau cel putin asa te sfatuiesc doctrinarii aia de literatura motivationala. Dar nu stiu cum se face ca le-am alimentat curiozitatea...In realitate, sunt doar 3% din ce-am lasat sa se intrevada, restul e conventie...si cacat!"

Asediul Romei de Vintila Corbul

Recunosc ca nu ma intereseaza viata autorilor pe care ii citesc. De foarte putine ori ma invinge curiozitatea intr-atata incat sa ajung sa caut cateva date bibliografice.
Cu toate astea, astazi mi-am calcat pe suflet. Am pacatuit cautand cu infrigurare referinte bibliografice banale menite sa-mi satisfaca curiozitatea marunta, pentru ca in final sa ma scarbesc de gestul meu.
Am auzit de Vintila Corbul pentru prima data acum cativa ani, cand mi-a cazut in mana Dinastia Sunderland-Beauclair. Am avut impresia atunci ca Vintila Corbul este un Galsworthy al literaturii romanesti, si ca aceasta saga este in orice caz o incercare timida de-a egala Forsyte Saga sau Comedia moderna.
In niciun caz nu am regasit la Vintila puterea de sugestie si constructia riguroasa a personajelor lui Galsworthy, insa mi-a placut detasarea si usurinta cu care scrie. Asediul Romei este in schimb un roman tehnic, cu o abordare precisa. Imi sugereaza pasiunea pentru istorie a autorului si foarte putin din atitudinea acestuia de ateu convins.
Romanul s-a vrut o istorie a papilor sau o istorie a statelor europene sub influenta nefasta a capilor Bisericii Catolice. Abordarea e cu atat mai interesanta cu cat Vintila Corbul nu ataca chestiuni de principiu, ci face o trecere in revista a evenimentelor ce au tulburat linistea ambitioaselor state italiene folosindu-se de memoriilor unor personaje mai mult sau mai putin celebre. Rezultatul unui astfel de demers: impresia ca inaltele fete bisericesti sunt mai degraba model de meschinarie, lipsa de bun-simt si parvenitism, decat de modestie sau credinta.
Sic transit gloria mundi...

LEOAICA ŞI SCROAFA
(Eminescu)

­ Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atâţi copii.
Scroafa se lăuda unei leoaice.
­ Ai mulţi ­ răspunse asta ­ unul eu,
Dar este leu.

Manifest pentru prietenie 2

Mi s-a reprosat ca sunt extrem de formalista si ca nu reusesc sub nicio forma sa sugerez vreo urma de sentiment in scrisul meu. Mi s-a spus ca expresiile gaunoase in genul "ma bucur de entuziasmul si tineretea prietenilor mei" nu mi se potrivesc si ca in ritmul acesta o sa-mi pierd bunul-simt...
Ma oboseste bucuria...Ma resimt sufleteste ca de pe urma unui alt razboi purtat cu mine insumi. Imi pare ca sunt sub efectul analgezicelor si ca mult prea curand voi fi nevoita sa dau fata cu mine. Am toate motivele sa ma simt impacata cu mine insumi, sa rad si sa tratez cu superficialitate lucrurile serioase. Si totusi o fac prea putin...
In mod constient, ma complac in isterie cand de fapt sanatos ar fi sa ma iau mai putin in serios. De asta imi plac mai cu seama oamenii, pentru ca imi dau ocazia sa ignor falsele dileme. Ei sunt o nevoie constanta ce trebuie satisfacuta cu prioritate, altfel sufletul meu debil se simte amenintat...
Cred cu convingere ca ne alegem unii pe altii de cele mai multe ori din intamplare. All inclusive vine si satisfactia pe care ti-o da sentimentul ca ai prieteni, ca poti sa ii rogi fara jena sa se uite in nasul tau dupa extraterestrii, ca poti sa le gresesti prin a fi obisnuit si totusi sa te vrea in viata lor. Eu le spun demoni, pentru ca imi bantuie viata cu tot felul de cerinte pe care le admir: echilibru, farmec, transparenta...

Manifest pentru prietenie

Realizez ca titlul asta suna a vremuri de restriste, poate un pic comunist. Mai mult de atat, mie imi sugereaza chiar o mica revolutie teoretica, prefigurarea unei libertati de un anumit gen.
Prietenia...?!Mi-a fost demon toata adolescenta. M-am agatat de oameni si de sufletele lor cu incapatanare. Am crescut om mare alaturi de prieteni, am investit timp si energie in oamenii pe care i-am crezut deosebiti. Imi spuneam ca nu am nevoie de justificari, ca trebuie doar sa cred in ei, ca e deajuns sa stii si sa simti.
Mi-a fost atat de plin sufletul la un moment dat, incat am avut impertinenta sa cred ca nu am nevoie de mai mult, ca imi sunt deajuns oamenii pe care mi i-am asumat. A fost un timp cand am crezut ca e suficient; am insistat sa cred ca sufletul meu ramane acelasi si ca nu va creste nevoie mea de oameni, ca ma pot hrani o viata intreaga de pe urma prieteniilor acumulate pana atunci. Evident, greseam... Mi-am impus o bariera absurda in calea dezvoltarii mele firesti.
Cred in oameni si in puterea lor asupra mea. In mod normal, as incadra aceasta ipoteza in categoria slabiciune, insa eu ii gasesc justificarea in faptul ca imi asum propriile criterii. In ce ma priveste, cred cu convingere ca oamenii apropiati noua satisfac anumite cerinte pe care ni le impunem in mod constient sau inconstient.
Ma razbeste plansul in timp ce scriu randurile astea... si ce e mai patetic si mai trist de atat e faptul ca am revelatia asta intr-un moment cat se poate de previzibil. As fi putut usor imagina o astfel de ipoteza daca nu as fi fost atat de preocupata sa ma razboiesc cu mine.
Am lasat timpul sa treaca si am ignorat oameni. Astazi regret ca m-am lipsit de prezenta multor colegi, ca nu am profitat de tineretea si entuziasmul lor.
Dau la schimb toate frustrarile mele pe un pumn de prieteni de suflet...Inteligenti, frumosi si curajosi, poarta pe langa toate aceste calitati un plus care ii face deosebiti in specia lor.

Va urma...

Consiliere si pseudoconsultanta

Deunazi, intr-unul din momentele mele cele mai inspirate, mi-a revenit in minte o discutie pur teoretica si plina de afectare pe care o purtam cu un apropiat de-al meu. Subiectul tine de specia larga: racile ale societatii noastre mult prea mercantile si superficiale, si anume complexul consilierii si falsa nevoie pentru consultanta de orice fel.
Nu prea ma pot raporta deloc la etapa vremea bunicii sau cum traiau strabunicii nostrii in conditii similare, dar nu cred ca gresesc prea mult afirmand ca consilierea e o chestiune originala a societatii moderne.
Pe piata muncii, exista un numar considerabil de consilieri de tot felul, care aduc contributii financiare consistente in domeniile in care profeseaza: consilieri juridici, financiari, psihologi, psihoterapeuti, specialisti in probleme de cuplu, consilieri in relatia cu Dumnezeu, consilieri nutritionisti, profesionisti in make-up, intretinere sau vestimentantie, consultanti in probleme de comunicare, specialisti in integrare europeana, etc. Exemplele sunt nenumarate, si daca stau bine sa ma gandesc, aproape orice meserie sau calificare profesionala ne permite sa ne consideram cu totii consilieri in specia noastra.
Nu neg importanta sau relevanta acestor meserii, cu atat mai mult cu cat aceasta diviziune amplificata a muncii ne permite sa avem acces la servicii si marfuri superioare calitativ comparativ cu alte perioade.
Frustrarea mea are in vedere faptul ca aceasta specilizare exagerata presupune in acelasi timp o incapacitatea sporita de-a face fata problemelor reale din viata de zi cu zi. Americanii, sunt atat de eficienti si de buni profesionisti in domeniul lor de activitate, incat au uitat sa gandeasca singuri. Se pot lauda intradevar ca sunt sacri in infilaterea becului, insa atunci cand se pune problema sa gateasca apeleaza la fast-food si conserve. Ca sa acopere lipsa de profunzime si lacunele unei educatii sanatoase, societatea americana le pune la dispozitie un preot cu chef exagerat de viata si extrem de diferit de formalul nostru popa cu glas nazal.
Super-specializarea asta tipica societatilor dezvoltate este atat de exagerata incat putem ajunge cu usurinta la concluzia ca orice specialist este un consultant de un anumit gen, absolut indispensabil.
Ajungem atat de apreciati in profesia noastra, incat nu mai avem timp si energie pentru activitatile ce acum 20 de ani pareau comune. Un avocat ce lucreaza astazi in consultanta este atat de ocupat in a-si lua in serios meseria, incat nu mai poseda energia si timpul fizic pentru viata personala sau implinire sufleteasca. Si cum societatea are grija sa acopere toate aceste lipsuri inerente, nu-i va fi deloc greu avocatului nostru sa apeleze la un alt specialist, poate unul in psihoterapie sau consiliere de cuplu.
Un specialist iti poate pune la dispozitie metode si alternative in solutionarea problemelor de orice fel, insa cred ca este exagerat sa pretindem ca astfel de masuri ne pot face mai fericiti sau mai impliniti. Apelul pe care il facem tot mai des la diversi altii demonstreaza incapacitatea noastra sporita de-a ne dezvolta niste calitati instinctive, talente specifice naturii umane. E normal ca un contabil sa detine controlul situatilor contabile sau ca un nutritionist sa ne invete intr-o mai buna masura cum sa ne hranim corect, insa e contrar bunului-simt sa uitam ca echilibrul, chiar daca sacrifica performanta este o solutie mult mai sanatoasa pentru viata noastra personala.
Riscul de-a esua este cu atat mai neplacut cu cat sansele noastre de reabilitare sunt scazute. Suntem doar consilieri pentru problemele altora, nu si pentru ale noastre. Stim doar Real Estate sau cum sa vindem vacante in Maramures, insa nu cunoastem motivul pentru care copiii nostri nu sunt pe masura asteptarilor. Societatea asta pseudo-pacifista si axata pe comunicare ne-a facut sa uitam esentialul, ne-a satisfacut imaginatia cu vise marunte si meschine, ne-a transformat in omuleti debili si ne-a lipsit de-o structura morala sanatoasa.

Semnificatii pentru fericire

Ma gandesc in ultimul timp tot mai mult la continutul unei notiuni dintr-o perspectiva cu totul si cu totul personala, si anume: fericirea. O notiune marunta, din categoria hai sa vorbim discutii sau cum sa tratam nefericirea ca boala secolului.
Din punctul meu de vedere fericirea si toate semnificatiile profund teoretice care incearca s-o explice sunt total lipsite de profunzime, si fie-mi iertata nerusinarea, de bun-gust. Si asta nu pentru ca definitiile altora ma nemultumesc pentru ca sunt prea putin serioase sau pentru ca nu sunt pe gustul meu, ci pentru simplul motiv ca fericirea sau neferirea este o chestiune personala. Nu o definesc eu, nu imi apartine, si prin urmare nu ma simt legata s-o explic folosind criteriile altora.
Dar sa revin, fericirea asta cu care suntem intoxicati este total lipsita de continut, si asta pentru ca societatea care o defineste este una mercantila, superficiala si generalista. Revistele feministe promoveaza figura femeii Rexona, capabila sa fie super sexy, bine imbracata si cu libidoul ridicat. Asteptarile superficiale sunt evident pe masura: femeia care nu corespunde profilului este eliminata din competitia pentru femeia visurilor. In aceeasi masura, fetele cresc femei asteptand Feti-Frumosi din categoria: om de afaceri, serios, frumos si care citez "sa ma puna in valoare".
Asteptam ca fericirea sa ne loveasca in crestetul capului, pentru ca din nu stiu ce motive suntem indreptatiti sa credem ca o si meritam de drept. Ne poate insa lovi din plin o astfel de asteptare, atata timp cat nu o definim, nu-i dam o semnificatie proprie?
In ce ma priveste cred cu convingere, ca fericirea nu este neaparat o stare, atat cat este o cautare. Una inutila, evident pentru ca imi pot imagina o situatia in care cautarea sa se poata finaliza intr-o stare de perfect echilibru. Si pana la urma daca e sa ne raportam la un astfel de moment o facem prin comparatie cu alte momente, mai putin reusite. Altfel spus, imi este greu sa imi imaginez satisfactia fara sa ma raportez la reversul medaliei, nefericirea.
La fel de nesincer, societatea in care traim defineste nefericirea adeseori facand trimitere la racile specifice: depresia sau stresul. Mi se pare ridicol si bizar sa cred ca un om inteligent poate accepta ca pana si insuccesul personal este lipsit de originalitate si atat de comun. Si ce e mai trist de atat e ca, intradevar majoritatea dintre noi culpabilizeaza esecul folosindu-se de trimiteri generaliste. Mi-e greu sa cred ca am ajuns intr-un moment in care pana si in neimplinirea noastra suntem niste obisnuiti, dintr-o categorie larga, fara distinctie sau comparatie fina.
Nu suntem atasati de o idee realista in privinta acestei notiuni, si daca stau sa ma gandesc bine, e mai sanatos asa. Dezideratul fericirii, oricat de lipsit de contur ar fi imprima sete de viata si in putine cazuri, nevoia de autoperfectionare. Dorinta, satisfactia sau placerea imi par mai pline de continut, insa mai putin inalte. Fericirea este pana la urma un termen-conventie, o notiune fara fond, o inventie pe care incercam cu disperare s-o umplem de continut.

Sa fim sau sa nu fim...speciali?!

Purtam mai devreme o discutie cu privire la unicitatea nostra ca fiinte umane. Evident, discutia noastra era facuta pe ton de gluma si nicidecum cu intentia de-a ne ilumina. Da, suntem speciali, la fel ca toate fiintele unice si speciale de pe Pamant.
Este indeajuns pentru tine? Si cu toate ca textul asta este mult prea neserios, el e perfect adevarat. Daca fiecare dintre noi ar trai sentimentul ca este un exemplar deosebit printre atatia oameni speciali, ne-am pierde repede interesul in a mai fi deosebiti.
Nu contest diferentele biologice, sociale sau de alta natura care ne fac diferiti, insa prin asta nu inteleg decat ca suntem altfel, ca avem alta educatie, alta structura biologica, alte capacitati, alte posibilitati. Suntem diferiti, nu contest, insa de aici si pana la a pretinde ca suntem si speciali este mai mult decat pot eu sa inteleg.
Invatam zi de zi ca ar trebui sa avem atitudine, sa luptam pentru a face lumii cunoscuta personalitatea noastra, ca suntem mai presus de morala cuminte. Cu toate astea propovaduitorii unei astfel de psihologii motivationale sunt autorii unei societati mercantile, ce frizeaza bunul-gust, o tipologie ce imita americanul superficial, polivalent si supererou. Si ce mi se pare mai demn de dispret e ca toate modalitatile astea superficiale ce te indeamna cum sa traiesti, cum sa fii fericit sunt generaliste si meschine. Cum ai putea sa inveti sa fii special si fericit devenind adeptul unui cult care se adreseaza tuturor? Fericirea e in mod sigur o reteta personala, asa cum nu crestem oameni speciali hranindu-ne cu teorii fabricate pentru suflete debile.
Cu toate astea, traim cu convingerea ca suntem necesari, cel putini apropiatilor nostri. Pentru ei suntem cu adevarat speciali, nu pentru ca plecarea noastra ar fi de neinlocuit, ci pentru ca sufletul lor nu va accepta sa iubeasca un inlocuitor, indiferent de cat de deosebit s-ar dovedi in specia lui. Concluzia mea este trista, si asta pentru ca realizez ca suntem prea preocupati in a fi putin comuni, cand ar trebui de fapt sa ne aplecam spre tertii aceia de buna-credinta care ne dau valoare si pot sa ne cantareasca in mai buna masura.
Accept ideea ca suntem speciali prin comparatie, ca este imperios necesar sa ne raportam la niste criterii obiective, si ce criterii ar putea servi mai bine cauzei decat comparatia cu cei multi, succesele noastre marunte sau chiar propria apreciere? Daca se pune insa problema sa ne raportam la realitate, nu la motivatii interioare, e mai firesc sa ne intrebam cat de speciali ne cred parintii, iubitii, prietenii si de ce nu adversarii nostri. Pentru restul, nu doar ca suntem indiferenti, ci pur si simplu…nu suntem deloc.
Pentru fiecare dintre noi, credinta sincera ca suntem deosebiti ne face deosebiti. Credem cu tarie ca avem dreptate, ca iubim mai intens ca restul, ca suntem mai deschisi la minte decat colegii de breasla, ca suntem mai bine imbracati decat tipa de la metrou, ca ne prind mai bine ochelarii cu rame inchise, etc.. Si daca e sa recunoastem si avantajele pe care altii le au asupra noastra e ideal, cu atat mai mult suntem o categorie sui generis.
Cu greu imi dau seama care e intentia mea. Teoria asta a celor speciali mi se pare prea mediatizata, cat sa mai fie o chestiune de principiu. Nu vad de ce vulgarizam notiuni, doar pentru a da castig de cauza motivatiei noastre. Suntem ceea ce suntem, si daca credem uneori ca suntem speciali, asta se vede prea putin...

Justine sau nefericirile virtutii de Sade

M-am lasat atrasa zilele astea intr-o disertatie mai mult sau mai putin neobisnuita cu privire la virtutile unei femei din secolul al XVIII-lea, si spun asta pentru ca eram pregatita sa citesc o carte a carui autor a sugerat secolelor urmatoare un nou concept: sadismul.
Sadismul este definit in dictionare ca fiind cruzime extrema, iar intr-o varianta specifica presupune o deviatie sexuala ce consta in placerea de-a provoca suferinte fizice partenerului. Si exact asta am gasit in romanul marchizului de Sade. Neobisnuitul lecturii mi-a fost dat insa de modalitatea in care scriitorul isi face cunoscut punctul de vedere: ironie mascata sub indulgenta si compasiune iesita din comun pentru un personaj ale carui trasaturi si intamplari sunt vadit exagerate sub aspectul realitatii. Ce inseamna asta? Justine este un personaj construit inafara oricarui tipar, ea este un supra exemplu de bunatate, virtute si credinta. Nefericita asta este atat de virtuoasa incat nu imi provoaca nici o mila iar pe asupritorii ei nu ii pot dispretui.
Biografia lui Sade este deosebita si cred cu convingere ca a imaginat intamplarile lui Justine reproducand cel putin o mica parte din propriile frustrari si deviatii. In mod evident a fost un om aplecat spre desfrau si spre satisfacerea simturilor sale, asa cum o dovedeste putina lui biografie. Cum ar fi putut insa sa faca cunoscuta o astfel de pozitie, decat facand o falsa pledoarie pentru virtute si credinta? Cel putin in mod aparent, moralitatea societatii din secolul al XVIII-lea nu ar fi permisa o poveste in care sexualitatea devianta sa fie personajul principal. Nu sunt insa sigura ca acesta este motivul pentru care Sade alege sa abordeze subiectul construind destinul unei virtuoase iesite din comun. Transpare o ironie grosolana din cantitatea si calitatea suferintelor personajului feminin incat imi este greu sa cred ca poate exista o femeie care sa indure fara sa cedeze, si daca totusi a existat, atunci pozitia ei se explica prin teribilism sau fanatism. Si asta e motivul pentru care acest roman-foileton este convingator pentru mine.
Oricat de dezgustatoare ar parea mintilor obisnuite o viata dominata de perversiuni sexuale, pozitia unei virtutii ce mascheaza lipsa de profunzime imi este la fel de neplacuta. Virtutea, sau cel putin felul cum ne raportam la aceasta notiune, nu este o chestiune care sa faca obiectul unei credinte aproape religioase pentru sine. Nu este si nici nu poate fi motiv pentru indelungate suferinte fizice sau sufleteste si nici nu mi-o pot imagina motiv al dispretului public, asa cum lasa de crezut Sade. Mi-e greu de crezut ca virtutea poate insemna atitudine sau trasatura principala de caracter, si daca cineva se poate imagina in felul acesta este la fel de lipsit de bun-simt ca cei ce adopta perversiunile sexuale ca mod de viata.
Ar trebui, cel putin sa fim la fel de indulgenti in a intelege un stil de viata ce are ca nucleu satisfacerea nevoilor personale, asa cum avem ingaduinta pentru cei ce fac din virtute o marca. De fapt, imi e mai usor sa inteleg perversiunile sexuale ca rezultat al unor transformari biologice sau sociale, decat sa am compasiune pentru nefericirea unor personaje, reale sau imaginate care isi fac din pseudo-calitati atuuri.