Semnificatii pentru fericire

Ma gandesc in ultimul timp tot mai mult la continutul unei notiuni dintr-o perspectiva cu totul si cu totul personala, si anume: fericirea. O notiune marunta, din categoria hai sa vorbim discutii sau cum sa tratam nefericirea ca boala secolului.
Din punctul meu de vedere fericirea si toate semnificatiile profund teoretice care incearca s-o explice sunt total lipsite de profunzime, si fie-mi iertata nerusinarea, de bun-gust. Si asta nu pentru ca definitiile altora ma nemultumesc pentru ca sunt prea putin serioase sau pentru ca nu sunt pe gustul meu, ci pentru simplul motiv ca fericirea sau neferirea este o chestiune personala. Nu o definesc eu, nu imi apartine, si prin urmare nu ma simt legata s-o explic folosind criteriile altora.
Dar sa revin, fericirea asta cu care suntem intoxicati este total lipsita de continut, si asta pentru ca societatea care o defineste este una mercantila, superficiala si generalista. Revistele feministe promoveaza figura femeii Rexona, capabila sa fie super sexy, bine imbracata si cu libidoul ridicat. Asteptarile superficiale sunt evident pe masura: femeia care nu corespunde profilului este eliminata din competitia pentru femeia visurilor. In aceeasi masura, fetele cresc femei asteptand Feti-Frumosi din categoria: om de afaceri, serios, frumos si care citez "sa ma puna in valoare".
Asteptam ca fericirea sa ne loveasca in crestetul capului, pentru ca din nu stiu ce motive suntem indreptatiti sa credem ca o si meritam de drept. Ne poate insa lovi din plin o astfel de asteptare, atata timp cat nu o definim, nu-i dam o semnificatie proprie?
In ce ma priveste cred cu convingere, ca fericirea nu este neaparat o stare, atat cat este o cautare. Una inutila, evident pentru ca imi pot imagina o situatia in care cautarea sa se poata finaliza intr-o stare de perfect echilibru. Si pana la urma daca e sa ne raportam la un astfel de moment o facem prin comparatie cu alte momente, mai putin reusite. Altfel spus, imi este greu sa imi imaginez satisfactia fara sa ma raportez la reversul medaliei, nefericirea.
La fel de nesincer, societatea in care traim defineste nefericirea adeseori facand trimitere la racile specifice: depresia sau stresul. Mi se pare ridicol si bizar sa cred ca un om inteligent poate accepta ca pana si insuccesul personal este lipsit de originalitate si atat de comun. Si ce e mai trist de atat e ca, intradevar majoritatea dintre noi culpabilizeaza esecul folosindu-se de trimiteri generaliste. Mi-e greu sa cred ca am ajuns intr-un moment in care pana si in neimplinirea noastra suntem niste obisnuiti, dintr-o categorie larga, fara distinctie sau comparatie fina.
Nu suntem atasati de o idee realista in privinta acestei notiuni, si daca stau sa ma gandesc bine, e mai sanatos asa. Dezideratul fericirii, oricat de lipsit de contur ar fi imprima sete de viata si in putine cazuri, nevoia de autoperfectionare. Dorinta, satisfactia sau placerea imi par mai pline de continut, insa mai putin inalte. Fericirea este pana la urma un termen-conventie, o notiune fara fond, o inventie pe care incercam cu disperare s-o umplem de continut.