Dragă G.,

Astăzi am simțit nevoia unui Dumnezeu mic și inimos. Un Dumnezeu căt se poate de personal, poate chiar Dumnezeul părinților mei. Unul cu bun-simț și cât se poate de empatic. Aveam nevoie de el, aveam nevoie să cred că îi plac oamenii cu pleoapele moi. Știi cum arată oamenii cu pleoapele moi, G.? Eu știu câțiva. Și toți au câteo poveste pentru mine sau, și mai bine, câteo snoavă. O snoavă dintre acelea cu bunici în roluri de haiduci sau zmei locali.

Am o slăbiciune pentru poveștile astea. Mai ales când personajul semeț din poveste este bunicul meu. Mi-l imaginez voinic și spătos, de vreo 120-140 de kilograme. Mustață mare, port ciobănesc din stofă de lână sârbă și cizme lungi din piele. S-ar putea ca imaginea asta să fie un pic denaturată, însă eu prefer să mi-l inchipui în portul ăsta semeț în fiecare zi, nu doar în zilele de sărbătoare.

Tata spune despre el că avea spirit și că întâmplările în mijlocul cărora se găsea erau foarte apreciate. Chiar si astăzi, după zeci de ani, memoria locală îl evocă cu ușurință. Pentru că mânca untură cu lingură și nu făcea asta ca să epateze. Pentru că ironiile lui erau subtile și pentru că îl ustura pe tata din vorbe.

Mi-e dragă imaginea asta bărbătească. Caut urmele moștenirii genetice în capriciile mele și ale lui Radu, în obiceiurile noastre ciudate. Iar tata face excese atunci când se pune problema să evoce ridicolul situațiilor. Dacă îmi confirmă asemănarea și cred că o face cu plăcere, meciul e câștigat. Ne-am amintit o poveste frumoasă, iar stima de sine poate fi jucată câteva zile la bursa valorior personale. Curios, nu?

Îmi place să cred că purtăm în noi imaginea strămoșilor noștri. Poveștile nescrise și probabil supraevaluate ale strămoșilor noștri trăiesc în inconștientul nostru. Doar că suntem variantele lor tehnologizate si crescute în borcan. Și chiar nu-i cred pe cei care uită cu bună-știință că sunt a patra generație care poartă pantofi, iar dacă o fac sunt de rea-credință sau, în cel mai bun caz, superficiali.

Nu înțeleg de ce insiști să crezi că îți dictezi singur viață și că toți ai tăi ți-au greșit cu ceva. Ești unul dintre ei, dragul meu. Și crede-mă pe cuvânt când îți spun că peste tot pe unde mergi, îi porți cu tine. Le semeni în felul cum reacționezi, în felul cum râzi, în mers. Obișnuiește-te cu ideea că ești original doar în acele părți unde interesul lor e slab. Nu lua asta personal, și te rog nu-mi da ocazia să te contrazic întrebându-mă dacă asta înseamnă puțin.

Aștept să-mi scrii, dragul meu drag.
Ioana