Sa fim sau sa nu fim...speciali?!

Purtam mai devreme o discutie cu privire la unicitatea nostra ca fiinte umane. Evident, discutia noastra era facuta pe ton de gluma si nicidecum cu intentia de-a ne ilumina. Da, suntem speciali, la fel ca toate fiintele unice si speciale de pe Pamant.
Este indeajuns pentru tine? Si cu toate ca textul asta este mult prea neserios, el e perfect adevarat. Daca fiecare dintre noi ar trai sentimentul ca este un exemplar deosebit printre atatia oameni speciali, ne-am pierde repede interesul in a mai fi deosebiti.
Nu contest diferentele biologice, sociale sau de alta natura care ne fac diferiti, insa prin asta nu inteleg decat ca suntem altfel, ca avem alta educatie, alta structura biologica, alte capacitati, alte posibilitati. Suntem diferiti, nu contest, insa de aici si pana la a pretinde ca suntem si speciali este mai mult decat pot eu sa inteleg.
Invatam zi de zi ca ar trebui sa avem atitudine, sa luptam pentru a face lumii cunoscuta personalitatea noastra, ca suntem mai presus de morala cuminte. Cu toate astea propovaduitorii unei astfel de psihologii motivationale sunt autorii unei societati mercantile, ce frizeaza bunul-gust, o tipologie ce imita americanul superficial, polivalent si supererou. Si ce mi se pare mai demn de dispret e ca toate modalitatile astea superficiale ce te indeamna cum sa traiesti, cum sa fii fericit sunt generaliste si meschine. Cum ai putea sa inveti sa fii special si fericit devenind adeptul unui cult care se adreseaza tuturor? Fericirea e in mod sigur o reteta personala, asa cum nu crestem oameni speciali hranindu-ne cu teorii fabricate pentru suflete debile.
Cu toate astea, traim cu convingerea ca suntem necesari, cel putini apropiatilor nostri. Pentru ei suntem cu adevarat speciali, nu pentru ca plecarea noastra ar fi de neinlocuit, ci pentru ca sufletul lor nu va accepta sa iubeasca un inlocuitor, indiferent de cat de deosebit s-ar dovedi in specia lui. Concluzia mea este trista, si asta pentru ca realizez ca suntem prea preocupati in a fi putin comuni, cand ar trebui de fapt sa ne aplecam spre tertii aceia de buna-credinta care ne dau valoare si pot sa ne cantareasca in mai buna masura.
Accept ideea ca suntem speciali prin comparatie, ca este imperios necesar sa ne raportam la niste criterii obiective, si ce criterii ar putea servi mai bine cauzei decat comparatia cu cei multi, succesele noastre marunte sau chiar propria apreciere? Daca se pune insa problema sa ne raportam la realitate, nu la motivatii interioare, e mai firesc sa ne intrebam cat de speciali ne cred parintii, iubitii, prietenii si de ce nu adversarii nostri. Pentru restul, nu doar ca suntem indiferenti, ci pur si simplu…nu suntem deloc.
Pentru fiecare dintre noi, credinta sincera ca suntem deosebiti ne face deosebiti. Credem cu tarie ca avem dreptate, ca iubim mai intens ca restul, ca suntem mai deschisi la minte decat colegii de breasla, ca suntem mai bine imbracati decat tipa de la metrou, ca ne prind mai bine ochelarii cu rame inchise, etc.. Si daca e sa recunoastem si avantajele pe care altii le au asupra noastra e ideal, cu atat mai mult suntem o categorie sui generis.
Cu greu imi dau seama care e intentia mea. Teoria asta a celor speciali mi se pare prea mediatizata, cat sa mai fie o chestiune de principiu. Nu vad de ce vulgarizam notiuni, doar pentru a da castig de cauza motivatiei noastre. Suntem ceea ce suntem, si daca credem uneori ca suntem speciali, asta se vede prea putin...