Manifest pentru prietenie

Realizez ca titlul asta suna a vremuri de restriste, poate un pic comunist. Mai mult de atat, mie imi sugereaza chiar o mica revolutie teoretica, prefigurarea unei libertati de un anumit gen.
Prietenia...?!Mi-a fost demon toata adolescenta. M-am agatat de oameni si de sufletele lor cu incapatanare. Am crescut om mare alaturi de prieteni, am investit timp si energie in oamenii pe care i-am crezut deosebiti. Imi spuneam ca nu am nevoie de justificari, ca trebuie doar sa cred in ei, ca e deajuns sa stii si sa simti.
Mi-a fost atat de plin sufletul la un moment dat, incat am avut impertinenta sa cred ca nu am nevoie de mai mult, ca imi sunt deajuns oamenii pe care mi i-am asumat. A fost un timp cand am crezut ca e suficient; am insistat sa cred ca sufletul meu ramane acelasi si ca nu va creste nevoie mea de oameni, ca ma pot hrani o viata intreaga de pe urma prieteniilor acumulate pana atunci. Evident, greseam... Mi-am impus o bariera absurda in calea dezvoltarii mele firesti.
Cred in oameni si in puterea lor asupra mea. In mod normal, as incadra aceasta ipoteza in categoria slabiciune, insa eu ii gasesc justificarea in faptul ca imi asum propriile criterii. In ce ma priveste, cred cu convingere ca oamenii apropiati noua satisfac anumite cerinte pe care ni le impunem in mod constient sau inconstient.
Ma razbeste plansul in timp ce scriu randurile astea... si ce e mai patetic si mai trist de atat e faptul ca am revelatia asta intr-un moment cat se poate de previzibil. As fi putut usor imagina o astfel de ipoteza daca nu as fi fost atat de preocupata sa ma razboiesc cu mine.
Am lasat timpul sa treaca si am ignorat oameni. Astazi regret ca m-am lipsit de prezenta multor colegi, ca nu am profitat de tineretea si entuziasmul lor.
Dau la schimb toate frustrarile mele pe un pumn de prieteni de suflet...Inteligenti, frumosi si curajosi, poarta pe langa toate aceste calitati un plus care ii face deosebiti in specia lor.

Va urma...