luni, 17 noiembrie 2008

Colectionarul de John Fowles

Nu am mai scris de mult. Am incercat...insa nu am reusit. De fiecare data renunt. Iubesc prea mult cartile cat sa pot scrie mult prea sincer despre ele. Si ca sa nu recunosc ca sunt o lasa imi spun ca e pacat sa stric impresia pe care mi-o produc cartile astea cu cateva fraze umflate si afectate.
De data asta insa nu renunt. Nu stiu de ce. De parca nu as fi constienta ca ce fac eu aici nu e nici macar o recenzie de scoala, ci un exercitiu slab, o modalitate copilareasca de a-mi demonstra ca nu renunt la lucrurile care imi fac intradevar placere. Da, placere... ma cufund cu orele intr-o stare de totala nepasare, uitand ca altul este scopul meu final, prioritatea!
Dati prioritate prioritatilor! Asa suna un text ieftin de literatura motivationala! Urasc cartile astea, asa cum urasc faptul ca s-ar putea sa existe un sambure de adevar in recomandarile astea ce fac (chipurile!)sute de americani fericiti si eficienti. Poate daca reusesc sa finalizez o astfel de lectura o sa inteleg si eu cum sta treaba cu fericirea ca bestseller!
Alta este insa intentia mea: sa transpun un pic din povestea Colectionarului intr-o maniera personala. Firul epic? Un functionar aparent obisnuit, preocupat in mod obsesiv de colectia lui de fluturi face o pasiune pentru o tanara frumoasa cu veleitati de pictorita. Doar ca atunci cand posibilitatile lui materiale se maresc intr-o modalitate cu totul banala (vesnicul loz in plic) va face ceea ce, sustine el, fac toti atunci cand ajung sa-si permita. Se rupe cu totul de inexistenta lui viata sociala si se dedica unui singur scop: o rapeste pe Miranda si o rupe de lume, incercand sa ii cumpere afectiunea. O rapeste, si in final o ucide, prentru ca refuza sa piarda cel mai frumos fluture din colectie.
Acum ca incerc sa rezum povestea, mi se pare si mie banala. Dar m-a cucerit; nu pentru ca este un material ineresant din punct de vedere psihologic, nu pentru ca incerc ca viitor jurist sa incadrez problema din penct de vedere penal(romanul consta de fapt in confesiunile acestui sociopat si ale Mirandei), ci pentru ca e o poveste simpla, despre cum poti sa te justifici in fata ta, in fata celui mai slab judecator.
Ne raportam in primul rand la forul nostru interior. Propria regie, propriul scenariu. Doar ca cei mai multi dintre noi, aleg sa colaboreze. Personajele lui Fowles aleg insa sa nu faca compromisuri de dragul sociabilitatii.
Crima Colectionarului si pasiunea lui bolnavicioasa nu imi produc nici un sentiment de oroare. Ii gasesc justificare, la fel cum i-am gasit-o si lui Raskolnikov, si asta pentru ca personajele imaginate se dezvolta in universul creat de autor, fara referinte exterioare, propriul univers, argumente marunte si meschine. Hm, daca stau sa ma gandesc bine...this is every day life, not just fiction.