duminică, 9 ianuarie 2011

…Am ştiut atunci, o dată pentru totdeauna, că astfel de cuvinte sunt mult prea definitive pentru categoria de oameni din care fac parte. Bănuiesc că în adolescenţa mea, am ales să nu las cuvintele astea să mă caracterizeze. Şi nu pentru că sunt incapabilă să simt. Ci pentru că trăiesc cu impresia că o dată rostite, cuvintele astea te obligă cumva să te defineşti.
Mi-am adus aminte de o conversaţie forţată pe care am purtat-o acum câţiva ani cu S. Pretindea că suferinţa lui e cât se poate de veridică pentru că a găsit o formă de exprimare. O formă de exprimare pe înţelesul tuturor, fără criptare şi decriptare, fără înţelesuri ascunse şi fără particularizări.
Mi-ar fi plăcut sa vomit pe loc, în semn de protest pentru stupiditatea pe care o expunea cu atâta ambiţie. În schimb, am ascultat cuminte, aşa cum fac mereu, şi i-am gâdilat amorul propriu punându-i întrebări naive şi încurajatoare.
Greşesc, G.? Orice om de bun-simţ ştie că e curată ipocrizie să crezi că doar pentru că trăieşti cu impresia că iubeşti sau simţi mai profund decât un altul eşti mai bun sau mai credibil în suferinţa ta. De ce alegem să ne murdărim credinţele făcând din ele subiect de dezbatere publică? De ce să bagatelizăm un lucru pe care îl pretindem atât de personal? De când natura noastră cea mai intimă are repere universale? De ce suntem atât de slabi încât să credem că cuvintele nerostite rămân neştiute?
Ştiu, vocaţia mea este să nu ma fac înţeleasă. Şi asta pentru că mi s-au întipărit în suflet nişte idei extremiste în care mai cred chiar şi zilele astea şi care nu mă lasă să judec limpede...Am un Dumnezeu personal, în parte Dumnezeul parinţilor mei care îmi dă voie să cred că doar puţini sunt curajoşii cu înclinaţii reale pentru suferinţă. Aşa că refuz să cred că suntem cu toţii atât de curajoşi, şi nu-ţi spun asta cu falsă ipocrizie, ci cu sentimentul neputinţei.