Dragă G.,

Îţi scriu din nou... Nu mă gândeam că o să fiu suficient de motivată să-ţi scriu mai mult de două scrisori. Îmi face bine, până la urmă. Sau cel puţin asta vreau să cred. Observă că îmi plac obordările curioase, rezoluţiile astea de viaţă nouă ce-ţi dau iluzia mulţumirii de sine. Deşi susţin cu convingere că dispreţuiesc literaturile motivaţionale, poveştile de succes şi puterea exemplului, de fapt le susţin poziţia tocmai pentru că mă arăt aşa ofuscată. Cât de mult bine pot să-mi facă rândurile astea?! Nici măcar eu nu mă iau în serios când spun că-mi prinde bine. Lucru curios, am avut perioade în adolescenţa mea timpurie când susţineam că sunt o „senzuală” pentru că am înclinaţiile unui tinere cu personalitate bolnăvicioasă sau că „pot orice, pentru că sunt o deosebită”. Astăzi îmi vine să răd când rememorez abordările astea, şi-mi dau seama că n-o să renunţ prea uşor la fantasmagoriile astea.

Sunt preocupată de universul meu, admit asta. Şi chiar dacă intenţiile mele se vor cuminţi, sfârşesc de cele mai multe ori prin a fi ridicol de nehotărâtă. Ei mă iau în serios, când cel mai sănătos ar fi să mă reducă la puţin şi să mă cureţe de mizeriile astea care îmi alterează simţul valorii. Mă gândesc cu voluptate că aş putea speria un psihoterapeut...Mi-ar da satisfacţie să-i spun că nu cred în şcoala lui şi i-aş dispreţui definitiv şi irevocabil tagma dacă s-ar dovedi un om mărunt şi nefericit. Mental, pot să prefigurez o astfel de întâlnire: mă pot imagina stăpână pe convingerile mele, însă în realitate nu aş actiona aşa, evident tentată să par plăcută chiar şi unuia pe care îl plătesc să mă asculte. Curioasă fire... Dacă îmi pierd simţul ridicolului şi măsura, o să ajung o neînţeleasă din categoria oameni mărunţi cu ambiţii nepotrivite.

Mi s-a oprit şirul gândurilor, G....Am obosit şi sunt fantastic de indiferentă. Nu am prea multe justificări pentru atitudinea mea. Nu sunt dintre cei care îşi motivează nepăsarea pentru că experienţele lor de viaţă sunt demne de compasiunea generală. Dramele mele sunt închipuite, problemele mele sunt de suprafaţă, aşa că cel puţin teoretic nu am vocaţie pentru tragedie.

Te las acum. Am întrerupt ordinea firească a lucrurilor şi nu mai am tragere de inimă pentru destăinuri de genul ăsta. Mi-e frică că aş putea să-mi descopăr prea multele contradicţii şi să mă sperie propria goliciune. Sper să-ţi fie bine, G....

Bucureşti, 18 octombrie 2009