Manifest pentru prietenie 2

Mi s-a reprosat ca sunt extrem de formalista si ca nu reusesc sub nicio forma sa sugerez vreo urma de sentiment in scrisul meu. Mi s-a spus ca expresiile gaunoase in genul "ma bucur de entuziasmul si tineretea prietenilor mei" nu mi se potrivesc si ca in ritmul acesta o sa-mi pierd bunul-simt...
Ma oboseste bucuria...Ma resimt sufleteste ca de pe urma unui alt razboi purtat cu mine insumi. Imi pare ca sunt sub efectul analgezicelor si ca mult prea curand voi fi nevoita sa dau fata cu mine. Am toate motivele sa ma simt impacata cu mine insumi, sa rad si sa tratez cu superficialitate lucrurile serioase. Si totusi o fac prea putin...
In mod constient, ma complac in isterie cand de fapt sanatos ar fi sa ma iau mai putin in serios. De asta imi plac mai cu seama oamenii, pentru ca imi dau ocazia sa ignor falsele dileme. Ei sunt o nevoie constanta ce trebuie satisfacuta cu prioritate, altfel sufletul meu debil se simte amenintat...
Cred cu convingere ca ne alegem unii pe altii de cele mai multe ori din intamplare. All inclusive vine si satisfactia pe care ti-o da sentimentul ca ai prieteni, ca poti sa ii rogi fara jena sa se uite in nasul tau dupa extraterestrii, ca poti sa le gresesti prin a fi obisnuit si totusi sa te vrea in viata lor. Eu le spun demoni, pentru ca imi bantuie viata cu tot felul de cerinte pe care le admir: echilibru, farmec, transparenta...