Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste de Stendhal

Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste


Amintirea Mănăstirii din Parma şi a romanului Roşu şi Negru de Stendhal m-a convins să răsfoiesc, cu destul de puţin interes iniţial, o carte de acelaşi autor: Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste. Surpriza mea a fost să descopăr că de fapt mă aflu în faţa unor memorii în genul Confesiunilor lui Rousseau, mult mai neglijent redactate, însă, lucru de apreciat, prea puţin afectate sau romanţate ca acestea din urmă.
Ce am remarcat citind aceste memorii? Stendhal, pe numele adevărat Henry Beyle, este o fire complexă şi puţin ciudată, o personalitate puternică, un om de lume puţin desăvârşit, după cum mărturiseşte, care şi-a consumat energiile într-o societate a saloanelor, a femeilor frumoase şi spirituale de la începutul secolului al XIX-lea. Cuvinte mult prea categorice pentru un scriitor atât de apreciat? Învât să judec simplu şi să cred în puterea raţionamentelor mele, şi credeţi-mă, nu fac altceva decât să urmez preceptele lui Beyle.
Mare parte a amintirilor sale vorbesc despre o perioadă de circa 16 ani, şi anume copilăria petrecută în sânul familiei sale din Grenoble. Perioada pare să fie foarte nefastă, şi asta pentru că autorul consideră că a fost modalitatea prin care rudele sale şi-au risipit energiile negative şi frustrările pe care moartea timpurie a mamei sale le-a provocat.
Tatăl este un ultraregelist cu pretenţii de aristocrat care nu l-a iubit decât pentru că îi purta numele; mătuşa Seraphie este o habotnică care şi-a dat silinţa constant să-i amărască copilăria, fapt pentru care la moartea ei timpurie tânărul Henry se aruncă în genunchi pentru a mulţumi cerului pentru că a scăpat de ea, în condiţiile în care acesta este ateu convins; bunicul, tatăl mamei sale, un medic instruit, singurul capabil să poarte o conversaţie inteligentă, este unul dintre puţinii căruia îi poartă afecţiune şi respect. Educaţia îl determină, în mod paradoxal, să urască Bourbonii, preoţii şi ipocrizia, şi asta pentru că familia sale are o atitudine contrară. Singurii săi prieteni sunt servitorii şi cărţile, faţă de care va manifesta interes, cu toate că lecturile sale nu sunt extraordinare(din păcate, nici nu insistă asupra acestui aspect foarte mult).
Înfiinţarea unei Şcoli Centrale îi lărgeşte foarte mult perspectiva, având posibilitatea să cunoască tineri de vârsta lui, şi să persevereze în cunoaşterea ştiinţelor exacte a cărui studiu îl începuse sub îndrumarea educatorilor particulari, aşa cum se obişnuia în epoca respectivă. Se simte ataşat de matematică, a căruia cunoaştere aprofundată pare să-i deschide drumul spre Paris, căci viitorul Stendhal îşi doreşte să plece din Grenoble, faţă de care nu resimte decât silă. Dorinţa de a pleca i se împlineşte în 1799, când sub pretextul unui examen la Şcoala Politehnică, se desprinde definitiv de destinul familiei sale. La Paris se simte complet dezolat, refuză să-şi de-a examenul, însă se lipeşte involuntar de rudele sale de aici, care îi deschid drmul spre o carieră în administraţia lui Napoleon.
De aici, memoriile sale îşi pierd cursivitatea, pentru că perioada cuprinsă între 1805-1821 este pusă sub tăcere, probabil din cauza lipsei de constanţa a autorului. Această perioadă însă este cea mai interesantă pentru cititorul cu pretenţii de istoric amator şi asta pentru că ar dezvălui acestuia adevăratelor sale relaţii cu Napoleon Bonaparte. Îl consideră un mare om de stat, cu puţine slăbiciuni, pe care însă nu se fereşte să le amintească, ca un adevărat om de spirit al saloanelor pariziene.
Citind memoriile sale, ajung la concluzia firească, de altfel, că scriitorul Henry Beyle este un om de lume a cărui pasiuni se învârt în societatea doamnelor şi a oamenilor politici sau literaţi ce depind în mod absolut ridicol de favorurile metreselor. Nu se fereşte însă să catalogheze figurile întâlnite cărora le atribuie defecte şi calităţi bine judecate şi nicidecum superficiale.
Interesul scriitorului pentru femei este constant dealungul vieţii; nu se fereşte de legături sentimentale, căci acestea sunt singurele în măsură să-i satisfacă personalitatea. Ciudat mi se pare, însă faptul că întreaga societate pe care o frecventează pare să „sufere” de aceleaşi lacune comportamentale. Nu există femeie de spirit fără 2-3 amanţi, şi acestea dintre figurile cele mai importante ale Parisului; de altfel această stare de fapt este cunoscută şi de la sine înţeleasă în astfel de cercuri. Atitudinea aceasta este cel puţin bizară, chiar şi în secolul nostru, şi asta pentru că aceste saloane nu erau promotoarele unei naive libertăţi sexuale moderne, ci adevărate enclave ce împărţeau favoruri şi funcţii politice.
Sinceritatea scriitorului merge până acolo, încât nu se sfiieşte să încropească o listă cu femeile ce i-au marcat existenţa. Ipocrizie veţi spune. Henry Beyle nu ar întâmpina mari greutăţi în a se adapta în societatea noastră modernă, doar că, îmi permit să am îndoieli în privinţa plăcerii pe care ar resimţi-o în mijocul conversaţiilor noastre! Am fi total lipsiţi de spirit, şi la o analiză mai minuţioasă, inexpresivi. Nu i se poate reproşa însă acestui om de lume vulgaritatea, căci deşi pare superficial, femeile iubite nu sunt puse într-o lumină defavorabilă şi nici măcar nu insistă prea mult asupra naturii relaţiilor pe care le-au avut. Poate de acea am rezerve în privinţa imoralităţii acestei personaj. În fond, iubirile lui Stendhal sunt extrem de naive, prieteneşti, sursă de inspiraţie pentru romanele sale.
Succesului lui ca scriitor porneşte, la fel ca în cazul lui Rousseau sau Voltaire, de la influenţa pe care a exercitat-o în lume, ca om de spirit, protejat indecis a lui Napoleon, poate pasiunea lui pentru femei. Dincolo de valoarea literară a operei sale, Stendhal rămâne un model de neadaptare, inteligenţă şi spirit. Aşa că pornesc cu încăpătânare spre cunoaşterea altor opere ale sale, privite de această dată cu ochii cititorului amator ce a luat cunoştinţă de Stendhal ca omul de lume, Henry Beyle.