Cavalerii florii de cires de Constantin Chirita

Cavalerii florii de cireş

Aţi citit Cireşarii??? Un fel de Harry Potter autohton, însă mult mai credibil! Dacă nu v-ati încumetat să-i citiţi până acum, nu ezitaţi. Cireşarii lui Constantin Chiriţă merită citiţi la orice vârstă.
La 21 de ani îi recitesc cu înfrigurare şi emoţie, şi nu pot să înţeleg ce gând meschin şi răutacios mă îndeamnă să fac asta. Am siguranţa că nu fac altceva decât să distrug amintirea vagă a impresiei pe care ţi-o lasă romanele copilăriei, naive şi dulci, provocatoare şi incredibil de motivante pentru viitoarele confruntări cu...tine.
Mi-am propus să nu distrug şi să nu dispreţuiesc fiinţa mea de ieri, m-am ambiţionat în ciuda realităţii să rămân fidelă gândurilor naive. Şi să nu credeţi că e uşor, de fapt e cel mai anevoios lucru din lume. Creştem zi de zi, cu fiecare experienţă trăită, cu fiecare om întâlnit în drum, cu fiecare vis pierdut. M-ai crescut cărţile, şi nu ştiu sigur dacă asta e un avantaj. Cum pot atunci să retrăiesc Cireşari ca şi când aş avea 14 ani? Am pierdut un lucru de preţ...farmecul. Povestea asta incredibilă îşi are rostul ei şi îţi provoacă sentimente naiv-înălţătoare dacă o citeşti la vârsta potrivită.
Vreau totuşi să mă justific...Pierdută pe rafturile bibliotecii orăşenesti şi mult mai pierdută în gândurile mele, cartea asta mă inspiră într-un fel greu de înţeles. Cred în ea...cred că pot să ma regăsesc recitind-o; de fapt ăsta e şi scopul ei: să ajung să cred în mine şi în puterea prieteniei aşa cum credeam la 14 ani.
Nu caut asemănări între personajele lui Chiriţă şi personajele vieţii mele. Ar fi foarte greu de altfel să pun în aceeaşi oală(iertaţi nesăbuinţa neacademică) năzuinţele ştiinţifice a lui Victor cu dorinţa de putere a unui prieten real sau dragostea timidă a lui Ursu cu problemele de incompatibilitate sexuală a altora. Doamne, ce răsturnări! Ce situaţii! Nu încerc nici măcar să le dau de cap: inutil şi total nepotrivit. Vreau doar să aflu de ce cred în oameni şi de ce teama asta de aprecieri negative care îmi slăbeşte caracterul?!
De ce credinţa că sunt oameni în viaţa mea de care sunt legată sufleteşte şi care pot greşi oricât fără să-i simt mai puţin ai mei?! De ce nu ne alegem pe măsura inteligenţei, frumuseţii de caracter?!