Drum bun de Constantin Chirita

Drum bun, Cireşari!

Drum bun, copilărie...
Am plâns ca un copil: fără să ştiu de ce şi fără să mă abţin. Îmi place povestea asta simpatică de pe meleaguri româneşti şi amintind de vremuri comuniste; îmi place mai mult ca Idiotul sau Forsyte Saga. Şi ştiţi de ce? E o poveste despre prietenie şi copilării, e povestea oricui şi dacă vreau pot, pornind de aici să fiu autorul sau protagonistul romanului meu...
Nimic nu mă opreşte să ţes un basm reconfortant cu un Victor sau Ursu pe măsura mea, cu o Maria visătoare şi idealistă, cu un ciufulit blond şi cu nasul puţin în vânt, cu un Dan cu veleităţi de scriitor sau o Lucia aprigă şi mlădioasă, un Ionel ambiţios şi neîncrezător. Şi ca să dau substanţă poveştii mele am să ştiu să leg destinele lor printr-o frumoasă prietenie...nu-i târziu...şi mi se pare că sunt pe drum cel bun.
Îmi sună însă dureros un text pe care îl citesc cu voce tare de mai multe ori: „Creştem, ne ducem undeva, ne descoperim alţii şi cresc şi cei de lângă noi. Nu putem rămâne la fel. Mâine chiar vom fi alţii.” Şah mat...
Iar eu aş vrea la fel ca Maria lui Constantin Chiriţă: „...să se mai repete clipele, sau să mai întârziem noi în ele, să nu le facem prea repede amintiri. Mi-e teamă să nu le plâng iuţeala...mi-e teamă să nu părăsesc prea repede adolescenţa...nu de teama viitorului, de teama să nu regret odată graba...Cu fiecare clipă ne întâlnim o singură dată în viaţă...”
Povestea se termină frumos şi limpede ca orice basm...Victor, de a cărui imagine autorul este evident îndrăgostit, va trăi probabil alături de Laura, fata în alb, setea de oameni buni... Ursu şi Lucia îşi ţin amintirile aproape, între ei nu e loc de mai mult: „noi ne-am spus totul...”, fără cuvinte de prisos. Maria îşi găseşte împlinirea idealului în iubire, aşa cum îi este menit. Ionel descoperă în vise taine ale ştiinţei, îndeajuns pentru a trăi o viaţă. Dan, cel pe care l-am ignorat în mod conştient, prinde alt contur: el caută adevărul, jertfindu-şi propria frumuseţe; poate cel mai bun prieten dintre toţi cireşarii. Tic a învăţat să crească, nu va uita însă veselia...
Voi păstra şi eu veselia, şi dacă cumva o să-mi simt universul zdruncinat o să mă întorc mereu pe aici...Şi astăzi ştiu că n-am să pot trăi niciodată departe de oameni, oricâte de mult vor creşte. Poate că ne creăm unul prin celălalt...
Trec însă mai departe. Nu e cinstit să raţionez pe seama prieteniei, fără încuviinţarea tuturor cireşarilor, aşa că mă rezum la o dorinţă. Voi continua să cred...
Drum bun....