Greata de Paul Sartre

Greaţa

Îmi place Sartre. Numele lui a avut o rezonanţă deosebită pentru ucenicia mea, dar am ezitat mult până să-mi opresc privirea pe un roman de-al său. Şi într-o zi am descoperit greaţa...
Subiectul îmi aduce aminte de o carte citită de curând, însă memoria nu mă ajută nici cât să-mi aduc aminte cine a scris-o, cu atât mai puţin cum se numeşte. Îmi aduc aminte însă de firul epic: memoriile unui om politic sud-american, ezilat în Londra, după o scurtă carieră în insula natală eşuată lamentabil. Eroul, la treizeci de ani este un om dezamăgit şi cu o existenţă mediocră. Nimic nu mai justifică o redresare şi orice încercare de revenire este sortită eşecului, pentru că nu există entuziasm sau motivaţie.
Greaţa lui Jean-Paul Sartre este o justificare pentru singurătate; argument pro pentru sinucidere sau roman comercial american de eficientizare. Eroul este un tânăr rentier, trecut prin tot felul de experinţe covârşitoare, care de 4 ani de zile lâncezeşte într-un mic oraş franţuzesc într-o încercare disperetă de a trăi: scrie o istorie a unui personaj carismatic şi controversat din secolul al XVIII-lea, petrece mult timp cutreierând cafenele dosnice, se culcă în mod regulat cu patroana unei astfel de local fără cea mai mică satisfacţie, se documentează în biblioteca oraşului unde are ocazia să lege slabe legături cu Autodidactul, un pederast la începutul ucenicie sale în ale singurătăţii, însă umanist şi extrem de naiv. Revenirea fostei iubite este un prilej de redresare, însă ea „îşi supravieţuieşte” într-o existenţă de veşnic întreţinută, nefiind mişcată de o eventuală reluare a legăturii cu Antoine Roquentin.
Într-un anumit punct am crezut că finalul este previzil şi justificat: sinuciderea. Roquentin găseşte însă un final, chiar dacă acesta nu înlătură dezgustul său pentru existenţă: un roman care să-i supravieţuiască.
Argumentele pentru propria existenţă sau pentru lipsa ei sunt valabile în forul nostru interior. Şi ele există...fără să fie nevoie să le expunem sau să le justificăm. Conştiinţa are valoare de axiomă, cu toate că sistemul social de valorii este opac.