Dragă G.,

Am încercat să-ţi scriu aseară pe coală de hârtie, dintr-aia adevărată, şi nu prea mi-a ieşit. Eram preocupată să scriu mai puţin mizerabil şi mi-am pierdut interesul pentru conţinut. Dacă e să fiu sinceră cu mine, în felul ăsta am atins o latură esenţială a pseudo-filozofiei mele de viaţă: dragostea pentru aspectul exterior şi tendinţă exagerată de-a satisface gustul comun. Pot să fiu definitivă când spun asta. Nu o să fac note de fundamentare pe text şi nici nu o să caut să ridic excepţii mai târziu.

Mă gândesc des la prietenii mei... Îi ştiu orgolioşi, superficiali, sufletişti, răutăcioşi, inteligenţi, obraznici, preţioşi, frumoşi, credincioşi, îngrămădiţi, sinceri, interesaţi, focusaţi. Îi ştiu pe toţi, pe unii chiar îi admir. Mi i-am dorit cu atâta încăpăţânare încât am ajuns să cred despre mine că sunt prin esenţa mea socială şi că pot compensa inteligenţa abstractă de care dau dovadă alţii cu tendinţa mea de-a fi plăcută tuturor. Au creat un concept special pentru cei ca mine: inteligenţă emoţională. Pretext ruşinos, menţiune pentru repetenţii clasei. Realizez că am ajuns atât de înaintată în demersul ăsta încât pot păcăli cu uşurinţă pe aproape oricine: am transformat un complex al copilăriei mele într-o atitudine asumată.

Mi-am propus să-mi asum toate riscurile G.. Nu sunt şi nu mă arăt dezamagită de cei pe care mi i-am atribuit prieteni, nu îngroş rândurile celor care afirmă cu grosolănie că au fost trădaţi şi neglijaţi. Nu-mi plac mojiciile astea. Le găsesc de prost-gust, iar pe cei ce la afirmă îi socotesc mărunţi.

Oamenii, şi cu atât mai mult prietenii nu dezamăgesc. Ne dezamăgesc aşteptările noastre egoiste şi calculele meschine menite să satisfacă lipsurile noastre de tot felul.

Dacă ajung să-i dispreţuiesc pe cei care mi-au cunoscut sufletul, e ca şi cum m-aş reduce pe mine la mai puţin. Nu mă pot imagina pierzându-mi luciditatea în asemenea măsură încât să scuip peste ceea ce ieri îmi doream cu încăpăţânare. Dacă astăzi prietenii mei se dovedesc răutăcioşi şi îngrămădiţi, asta înseamnă că am investit cât se poate de prost şi că prin asociere mă dovedesc la fel de răutăcioasă şi de îngrămădită.

Îmi pot imagina ipoteza aceea de şcoală în care conştiinţa mea se lasă amorţită de pretexte pentru care prieteniile se arată mai puţin intense, însă îmi provoacă rău fizic când aud vorbindu-se cu atâta detaşare despre toate astea sau despre vechii prieteni acum deveniţi chipurile alţi oameni. Cei care afirmă măgăriile astea cu atâta indolenţă au o foarte bună părere despre ei sau îşi ignoră inteligenţa. Mi-e greu să cred că poţi ajunge până acolo încât să te crezi mai bun sau mai înţelept decât ai fost în zilele trecute şi să nu-ţi asumi nicio vină.

Sunt capabilă să recunosc calitatea şi cred că mă manifest în consecinţă. Nu mă pot însă scutura de obiceiul ăsta masochist de-a mă raporta la criterii obiective cu sârguinţa unui nebun. De cele mai multe ori, ies cu stima de sine şifonată. Dar nu e normal să fie aşa? Poate în felul ăsta ajung să mă curăţ de meschinării. Şi chiar am de unde curăţa!

Nu am cum să fiu cea mai inteligentă sau cea mai echilibrată dintre toţi apropiaţii mei, dar pot să caut să mă arăt mulţumită de menţiunile mele, iar asta să-mi dea satisfacţia valorii personale dintr-o altă perspectivă. Va fi bineînţeles o perspectivă subiectivă şi cât se poate de personală, dar dacă asta înseamnă să-mi reabilitez voinţa, joc şi eu. G..


Bucureşti, 29 octombrie 2009