Altă scrisoare

Dragă G.,

Îmi plezneşte capul de durere. E o durere înnăbuşitoare, dintre cele ce-ţi amorţesc simţurile şi-ţi opresc respiraţia. Îţi poţi imagina cum vine asta? Căci nu văd cum ai putea să-mi spui că mă înţelegi... Greşesc, G.? Spune-mi, greşesc?

Mi-e greu, şi mă apasă vina. Sunt neserioasă şi superficială chiar şi în tristeţile mele, căci nu mă pot abţine să nu interiorizez totul de parcă de judecata mea de suprafaţă depind toate neliniştile.

Nu-mi plac figurile acelea veşnic simpatice şi îndatoritoare cărora să nu le poţi reproşa nimic. Îmi sugerează perfidie şi nesinceritate, nu de alta dar tot ce satisface gustul comun e mediocru şi slab calitativ. Ce e mai curios, e că şi eu mă găsesc foarte aproape de modelul ăsta. Îl recunoşti pe chipul meu? Eu da...Zâmbesc mai tot timpul, chiar dacă îmi crapă capul de încordare şi sunt bărbată, doar ca să preîntâmpin gustul prietenilor, nu a celor mai apropiaţi, ci doar a celor mai dezinteresaţi de mine şi de închipuirile mele. Căci totul e o convenţie, o reclamă bună la o bere proastă, un nod în gât, o durere uşoară, în fine, ceva de suprafaţă...

Sunt dispusă să rumeg toate reproşurile şi toate neajunsurile, chiar dacă asta înseamnă să fiu slabă. Am fost tot timpul, nu de asta mi-e teamă acum...Mi-e teamă să arunc ochii înspre mine, mi-e teamă de o introspecţie serioasă ca de toporul călăului.

Eu mă complac în a fi de treabă şi la îndemână. Un chip călduţ care ascunde toate nimicniciile, ochii lipsiti de intensitate care camuflează neajunsurile. Un caracter cuminte. Nimic deosebit, nici măcar în răutăţile mele nu pot fi definitivă.

Nu am tăria să-mi doresc să fiu altfel. Mi-e şi aşa greu să-mi suport fantasmele...ar fi cumplit de greu să declar deschis războiul cu mine.

Ştii ce mi-a spus, G.? „Să ai baftă. Îţi doresc tot binele.”. Şi-am început să plâng, căci a urlat în mine fărâma de omenie. Ce altceva putea să-mi spună?!

Îmi reproşează că am sufletul mic, şi nu greşeşte prea mult... Ce fel de om e cel care îşi impune limite, G.?Şi nu doar atât, dar mi-am făcut titlu de glorie din recunoaşterea unui asemenea demers, de parcă am găsit cheia spre porţile raiului. Cum e să faci răul, şi s-o faci cu atâta neştiinţă şi indolenţă?!

M-am oprit de nenumărate ori din scris...Şi mă încăpătânez să-ţi scriu mai departe, ca nu cumva să rămână toate astea nealterate de gândul meu proaspăt. Am obosit G., mi-a obosit sufletul, mi-e amorţită conştiinţa...

Bucureşti, 13 octombrie 2009