Dragă G.,

Am încercat să-ţi scriu aseară pe coală de hârtie, dintr-aia adevărată, şi nu prea mi-a ieşit. Eram preocupată să scriu mai puţin mizerabil şi mi-am pierdut interesul pentru conţinut. Dacă e să fiu sinceră cu mine, în felul ăsta am atins o latură esenţială a pseudo-filozofiei mele de viaţă: dragostea pentru aspectul exterior şi tendinţă exagerată de-a satisface gustul comun. Pot să fiu definitivă când spun asta. Nu o să fac note de fundamentare pe text şi nici nu o să caut să ridic excepţii mai târziu.

Mă gândesc des la prietenii mei... Îi ştiu orgolioşi, superficiali, sufletişti, răutăcioşi, inteligenţi, obraznici, preţioşi, frumoşi, credincioşi, îngrămădiţi, sinceri, interesaţi, focusaţi. Îi ştiu pe toţi, pe unii chiar îi admir. Mi i-am dorit cu atâta încăpăţânare încât am ajuns să cred despre mine că sunt prin esenţa mea socială şi că pot compensa inteligenţa abstractă de care dau dovadă alţii cu tendinţa mea de-a fi plăcută tuturor. Au creat un concept special pentru cei ca mine: inteligenţă emoţională. Pretext ruşinos, menţiune pentru repetenţii clasei. Realizez că am ajuns atât de înaintată în demersul ăsta încât pot păcăli cu uşurinţă pe aproape oricine: am transformat un complex al copilăriei mele într-o atitudine asumată.

Mi-am propus să-mi asum toate riscurile G.. Nu sunt şi nu mă arăt dezamagită de cei pe care mi i-am atribuit prieteni, nu îngroş rândurile celor care afirmă cu grosolănie că au fost trădaţi şi neglijaţi. Nu-mi plac mojiciile astea. Le găsesc de prost-gust, iar pe cei ce la afirmă îi socotesc mărunţi.

Oamenii, şi cu atât mai mult prietenii nu dezamăgesc. Ne dezamăgesc aşteptările noastre egoiste şi calculele meschine menite să satisfacă lipsurile noastre de tot felul.

Dacă ajung să-i dispreţuiesc pe cei care mi-au cunoscut sufletul, e ca şi cum m-aş reduce pe mine la mai puţin. Nu mă pot imagina pierzându-mi luciditatea în asemenea măsură încât să scuip peste ceea ce ieri îmi doream cu încăpăţânare. Dacă astăzi prietenii mei se dovedesc răutăcioşi şi îngrămădiţi, asta înseamnă că am investit cât se poate de prost şi că prin asociere mă dovedesc la fel de răutăcioasă şi de îngrămădită.

Îmi pot imagina ipoteza aceea de şcoală în care conştiinţa mea se lasă amorţită de pretexte pentru care prieteniile se arată mai puţin intense, însă îmi provoacă rău fizic când aud vorbindu-se cu atâta detaşare despre toate astea sau despre vechii prieteni acum deveniţi chipurile alţi oameni. Cei care afirmă măgăriile astea cu atâta indolenţă au o foarte bună părere despre ei sau îşi ignoră inteligenţa. Mi-e greu să cred că poţi ajunge până acolo încât să te crezi mai bun sau mai înţelept decât ai fost în zilele trecute şi să nu-ţi asumi nicio vină.

Sunt capabilă să recunosc calitatea şi cred că mă manifest în consecinţă. Nu mă pot însă scutura de obiceiul ăsta masochist de-a mă raporta la criterii obiective cu sârguinţa unui nebun. De cele mai multe ori, ies cu stima de sine şifonată. Dar nu e normal să fie aşa? Poate în felul ăsta ajung să mă curăţ de meschinării. Şi chiar am de unde curăţa!

Nu am cum să fiu cea mai inteligentă sau cea mai echilibrată dintre toţi apropiaţii mei, dar pot să caut să mă arăt mulţumită de menţiunile mele, iar asta să-mi dea satisfacţia valorii personale dintr-o altă perspectivă. Va fi bineînţeles o perspectivă subiectivă şi cât se poate de personală, dar dacă asta înseamnă să-mi reabilitez voinţa, joc şi eu. G..


Bucureşti, 29 octombrie 2009

Dragă G.,

Am terminat de citit o carte frumoasă. Cu adevărat frumoasă. O poveste simplă cu oameni întruchipând răul sau binele, fără contradicţii şi fără suferinţe inutile. La răsărit de Eden, John Steinbeck.

E o carte cu coperţi urâte, dintre cele despre care Iulia îmi spune că sunt cărţi ce par citite în tren. Bestseller-uri publicate la noi după ’90, cu actori ce mimează fals nişte zâmbete prea puţin credibile. Aşă că îţi poţi imagina că am citit-o pornind de la false judecăţi. Observă că fac des asta. Am satisfacţia de-a mă contrazice atunci când se dovedeşte că am greşit cu aprecierile mele uşuratice. Până una alta, am personalizat coperţile cu ceva suc de roşi...

Mă gândeam să-ţi servesc câteva citate bune, dar îmi dau seama că nu ar avea niciun farmec şi că te-ar impresiona prea puţin. Steinbeck ăsta e atât de lipsit de preţiozitate în exprimare, încât mă apucă ciuda. Firul epic curge de la sine, personajele sunt de-o simplitate ucigătoare, ce să mai?! o să încep să cred că americanii ştiu să scrie şi altceva decât Fight Club sau Mic dejun la Tiffany. Acuză-mă de ignoranţă sau de meschinărie, dar pe asta mi-o asum. Sunt prea puţin autori americani pe care îi cunosc şi recunosc.

...Cărţile plăcute sunt cele ce-mi dau falsa impresia că mi se adresează. Îmi recunosc chipul în diverse locuri şi trăiesc experienţe de care sunt lipsită în mod obişnuit. Nu zâmbi, G.! Nu sunt atât de intoxicată încât să cred că toate astea sunt adevărate. Nu mă lipsesc de experinţe proprii, doar că îmi plac durerile de cap provocate de poveştile spuse bine. „A trebuit să descopăr singur prostiile mele. Iată prostiile mele. Credeam că cei buni sunt distruşi în timp ce răii supravieţuiesc şi prosperă. Credeam că, odată, un Dumnezeu furios şi dezgustat a turnat metal topit într-un creuzet pentru a distruge sau a purifica mica lui creaţie de lut. Credeam că am moştenit atât arsurile focului cât şi impurităţile care au făcut necesar focul, că le-am moştenit pe toate, aşa credeam, că le-am moştenit pe toate. Voi simţiţi la fel?”

Ţi-am servit un citat până la urmă. Somn uşor, G...

Bucureşti, 22 octombrie 2009

Dragă G.,

Mă uit la pagina asta goală ca la un extemporal de liceu. Mi-e frică... Păstrez credinţa naivă că aşa trebuie, că doar aşa pot face dovada bunei mele credinţe. Prostii de femeie intoxicată de visele altora...

Mă gândesc toată ziua că am să-ţi scriu. Iar când se pune problema s-o fac, îmi dau seama că e mult prea greu. Îţi povestesc puţin, mă lamentez în faţa ta fără să poţi ghici cu adevărat evenimentele exterioare pe care încerc să le sugerez. Căci toate neliniştile sunt justificate de exterior, nu? Nefericirea şi neajunsurile îşi au cauze reale, dramele nu pot fi închipuite sau reduse la universul interior al celui ce se vrea victimă sau călău. Nici măcar eu nu cred în lamentări mărunte, în lacrimile femeii care-şi arată astfel suferinţa, în durerile celor ce zbiară şi acuză cu detaşare.

Îmi provoacă curiozitate felul meu de-a fi. Mă ştiu superficială şi lipsită de voinţă, o femeie dintre cele ce plâng şi râd cu usurinţă şi care cred că universul lor interior e cu atât mai profund cu cât plâng mai repede sau se isterizează mai uşor. Nu vreau să pozez în victimă, sunt departe de-a-mi însuşi un asemenea rol mărunt...Îmi provoacă greaţa gândul că aş fi putut provoca o astfel de impresie sau că un prieten apropiat vede în mine un om de treabă, de bun-simţ în situaţia asta.

Sunt conştientă de neajunsurile astea. Mi se întâmplă des să mă îndoiesc de suferinţa mea, pentru că pot să privesc în altă parte, pot să mănânc şi să dorm. Mă cunosc prea bine. Dar impresia mea e denaturată de conştiinţa sinelui, de dorinţa de-a mă justifica forului meu interior, căci trăiesc. Supravieţuiesc zilei de ieri, supravieţuiesc faptelor exterioare şi sentimentelor pentru că încă mai am o părere bună despre omul pe care îl plagiez atât de prost. Îmi supravieţuiesc mie pentru că sunt alţii mai răi ca mine, şi pentru că cei ce nu se mai pot suporta sunt curajoşi. Eu nu...

Nu-mi da sfaturi şi nu face greşeala de-a te imagina rezolvând ipohondriile mele în maximum o săptămână. Pe astea le pot curăţa şi singură, dacă vreau...Spune-mi în schimb, cum să-i vindec pe alţii de neajunsurile mele?

Bucureşti, 20 octombrie 2009

Dragă G.,

Îţi scriu din nou... Nu mă gândeam că o să fiu suficient de motivată să-ţi scriu mai mult de două scrisori. Îmi face bine, până la urmă. Sau cel puţin asta vreau să cred. Observă că îmi plac obordările curioase, rezoluţiile astea de viaţă nouă ce-ţi dau iluzia mulţumirii de sine. Deşi susţin cu convingere că dispreţuiesc literaturile motivaţionale, poveştile de succes şi puterea exemplului, de fapt le susţin poziţia tocmai pentru că mă arăt aşa ofuscată. Cât de mult bine pot să-mi facă rândurile astea?! Nici măcar eu nu mă iau în serios când spun că-mi prinde bine. Lucru curios, am avut perioade în adolescenţa mea timpurie când susţineam că sunt o „senzuală” pentru că am înclinaţiile unui tinere cu personalitate bolnăvicioasă sau că „pot orice, pentru că sunt o deosebită”. Astăzi îmi vine să răd când rememorez abordările astea, şi-mi dau seama că n-o să renunţ prea uşor la fantasmagoriile astea.

Sunt preocupată de universul meu, admit asta. Şi chiar dacă intenţiile mele se vor cuminţi, sfârşesc de cele mai multe ori prin a fi ridicol de nehotărâtă. Ei mă iau în serios, când cel mai sănătos ar fi să mă reducă la puţin şi să mă cureţe de mizeriile astea care îmi alterează simţul valorii. Mă gândesc cu voluptate că aş putea speria un psihoterapeut...Mi-ar da satisfacţie să-i spun că nu cred în şcoala lui şi i-aş dispreţui definitiv şi irevocabil tagma dacă s-ar dovedi un om mărunt şi nefericit. Mental, pot să prefigurez o astfel de întâlnire: mă pot imagina stăpână pe convingerile mele, însă în realitate nu aş actiona aşa, evident tentată să par plăcută chiar şi unuia pe care îl plătesc să mă asculte. Curioasă fire... Dacă îmi pierd simţul ridicolului şi măsura, o să ajung o neînţeleasă din categoria oameni mărunţi cu ambiţii nepotrivite.

Mi s-a oprit şirul gândurilor, G....Am obosit şi sunt fantastic de indiferentă. Nu am prea multe justificări pentru atitudinea mea. Nu sunt dintre cei care îşi motivează nepăsarea pentru că experienţele lor de viaţă sunt demne de compasiunea generală. Dramele mele sunt închipuite, problemele mele sunt de suprafaţă, aşa că cel puţin teoretic nu am vocaţie pentru tragedie.

Te las acum. Am întrerupt ordinea firească a lucrurilor şi nu mai am tragere de inimă pentru destăinuri de genul ăsta. Mi-e frică că aş putea să-mi descopăr prea multele contradicţii şi să mă sperie propria goliciune. Sper să-ţi fie bine, G....

Bucureşti, 18 octombrie 2009

Dragă G.,

Sunt neliniştită...Mai neliniştită şi mai agitată decât mă ştii, sau cel puţin aşa mă simt. Te şi văd zâmbind cu indulgenţă în faţa ipohondriilor mele. Îmi e clar că noi doi nu am copilărit cu aceleaşi desene animate...

Citesc o carte cu coperţi roz G., Floare de Zăpadă şi evantaiul secret de Lisa See. E o carte mai mult decât uşoară, dintre cele ce-mi lasă o impresie vagă şi pe care nu vreau să le recunosc mai târziu. M-am obişnuit în ultimul timp cu astfel de lecturi de noptieră şi încep să-mi fac reproşuri serioase. Dar ca să fiu sinceră, nu mă deranjează prea mult, atâta timp cât mă ajută să uit de neliniştile mele...

Nu ţi-o recomand în schimb. Tu ai nevoie de cărţi serioase, dintre cele ce-ţi deschid gustul pentru frumos. Mă gândesc cu voluptate că mi-ar plăcea să mă ştiu în preajma ta atunci când te vei arăta speriat de prea multă sinceritate, de prea multa profunzime a cărţilor pe care ţi le-aş dărui.

Mă gândesc cum de am curajul să rostesc prostiile astea cu atâta obrăznicie. Ştiu că nu te simţi jignit. Jignit se poate simţi doar un caracter debil, iar tu eşti capabil să înduri toate răutăţile şi măgăriile cu stoicism, de parcă ai mânca griş cu lapte. Eşti aspru, şi de cele mai multe ori ursuz...Mă întreb uneori la ce te-aş putea reduce, şi dacă eşti potrivit pentru un personaj, căci personajele trebuie să fie categoric altfel decât muritorii de rând. M-a intrigat mereu spoiala aia de impertinenţă de pe faţa ta...

M-am hotărât să-i distrug echilibrul casnic I-ei. în seara asta, şi s-o tulbur din amorţeala bolnăvicioasă şi plină de tabieturi în care se complace mai nou. O să gătim ciuperci, iar eu o să fac încă o dată sos de usturoi cu smântână. Îţi vine să crezi că m-am autoinvitat la ea?!

Te pup, G..

Bucureşti, 15 octombrie 2009

Dragă G.,

...

M-a lovit în plin soarele de dimineaţă...Părcă e prea tare pentru gustul meu de acum, mult prea violent. M-am supus ritualului obişnuit şi am deschis geamul.

Îmi plac firele de praf aşezate cu încăpăţânare într-o casă ce se vrea tot timpul curată... Îţi aduci aminte când îţi spuneam că îndărjirea unui gospodine pentru o curăţenie excesivă îmi sugerează mărginire? Încă mai cred asta, însă pe ici pe colo mai fac compromisuri, nu de alta, dar am observat că în momentele esenţiale din viaţa mea mă găsesc spălând geamuri. Nu spăl geamuri azi, nu îţi face griji...

Am citit în dimineaţa mult şi prost. Am dat peste o carte îngălbenită ce mulţumea acum câteva generaţii gustul domnişoarelor pentru romantism casnic cu aere de naivitatea. Mi-a făcut plăcere până una alta...

M-am detaşat de imaginea contemporană şi frumos personalizată a unei Madame Bovary, G.. Nu-mi mai face plăcere să mă regăsesc în personaje debile, mă revoltă numai gândul că poţi să-ţi distrugi echilibrul şi să ajungi un scelerat sufleteşte sub influenţa diverselor...Şi totuşi e comun.

Îmi plăcea să cred că mi-am educat singură aşteptările şi personalitatea. E doar în parte adevărat G., şi pentru asta îţi trebuie neapărat un curaj pe care eu nu-l am. Nu-s printre cei ce-şi asumă definitiv deciziile, chiar dacă au conştiinţa că alegerea e cât se poate de neînsemnată sau lipsită de haz.

De asta îmi plac cei ce spun inepţii cu o faţă serioasă, îmi plac excentricii ce cred cu convingere în tot felul de nimicuri, îmi plac beţivii de carieră şi părinţii ce-şi asumă cu încredere toate sacrificiile. E supărător să nu ai convingeri G., să fii cinic şi sceptic, iar luciditatea asta excesivă nu justifică lipsa pasiunilor.

Încă nu am învăţat să închei scrisorile astea omeneşte, aşa că...te pup.

Bucureşti, 14 octombrie 2009

Altă scrisoare

Dragă G.,

Îmi plezneşte capul de durere. E o durere înnăbuşitoare, dintre cele ce-ţi amorţesc simţurile şi-ţi opresc respiraţia. Îţi poţi imagina cum vine asta? Căci nu văd cum ai putea să-mi spui că mă înţelegi... Greşesc, G.? Spune-mi, greşesc?

Mi-e greu, şi mă apasă vina. Sunt neserioasă şi superficială chiar şi în tristeţile mele, căci nu mă pot abţine să nu interiorizez totul de parcă de judecata mea de suprafaţă depind toate neliniştile.

Nu-mi plac figurile acelea veşnic simpatice şi îndatoritoare cărora să nu le poţi reproşa nimic. Îmi sugerează perfidie şi nesinceritate, nu de alta dar tot ce satisface gustul comun e mediocru şi slab calitativ. Ce e mai curios, e că şi eu mă găsesc foarte aproape de modelul ăsta. Îl recunoşti pe chipul meu? Eu da...Zâmbesc mai tot timpul, chiar dacă îmi crapă capul de încordare şi sunt bărbată, doar ca să preîntâmpin gustul prietenilor, nu a celor mai apropiaţi, ci doar a celor mai dezinteresaţi de mine şi de închipuirile mele. Căci totul e o convenţie, o reclamă bună la o bere proastă, un nod în gât, o durere uşoară, în fine, ceva de suprafaţă...

Sunt dispusă să rumeg toate reproşurile şi toate neajunsurile, chiar dacă asta înseamnă să fiu slabă. Am fost tot timpul, nu de asta mi-e teamă acum...Mi-e teamă să arunc ochii înspre mine, mi-e teamă de o introspecţie serioasă ca de toporul călăului.

Eu mă complac în a fi de treabă şi la îndemână. Un chip călduţ care ascunde toate nimicniciile, ochii lipsiti de intensitate care camuflează neajunsurile. Un caracter cuminte. Nimic deosebit, nici măcar în răutăţile mele nu pot fi definitivă.

Nu am tăria să-mi doresc să fiu altfel. Mi-e şi aşa greu să-mi suport fantasmele...ar fi cumplit de greu să declar deschis războiul cu mine.

Ştii ce mi-a spus, G.? „Să ai baftă. Îţi doresc tot binele.”. Şi-am început să plâng, căci a urlat în mine fărâma de omenie. Ce altceva putea să-mi spună?!

Îmi reproşează că am sufletul mic, şi nu greşeşte prea mult... Ce fel de om e cel care îşi impune limite, G.?Şi nu doar atât, dar mi-am făcut titlu de glorie din recunoaşterea unui asemenea demers, de parcă am găsit cheia spre porţile raiului. Cum e să faci răul, şi s-o faci cu atâta neştiinţă şi indolenţă?!

M-am oprit de nenumărate ori din scris...Şi mă încăpătânez să-ţi scriu mai departe, ca nu cumva să rămână toate astea nealterate de gândul meu proaspăt. Am obosit G., mi-a obosit sufletul, mi-e amorţită conştiinţa...

Bucureşti, 13 octombrie 2009

Dragă G.,

Ţi-a plăcut scrisoarea mea de zilele trecute? Sau te-a scârbit dorinţa mea de-a mă justifica fără ruşine?

Mi-a lipsit să-ţi scriu...Mi-a lipsit satisfacţia câtorva rânduri aruncate acolo, menite să-ţi trezească curiozitatea pentru mine şi micile mizerii din viaţa mea. M-am gândit să-ţi scriu neapărat, căci altfel mă lipsesc de o bucurie, de plăcerea de-a te şti intrigat, cu atât mai mult cu cât mi-am propus să-mi deschid mintea spre tine.

Critica mea nu-mi mai este suficientă, G.. Mă supun unui examen foarte puţin indulgent de fiecare dată, pentru ca mai apoi să-mi găsesc tot felul de justificări, nu de alta dar nu mă văd suferind universul, pe criterii globalizatoare în genul Stresul, cauza nefericii în epoca contemporană.

Îmi pare trist să văd oamenii inteligenţi şi plăcuţi, victimă a justificărilor sociale superficiale. Deşi nu este mai puţin adevărat că mai nou suntem provocaţi în egală măsură, doar că nu-mi plac mie exprimările astea la îndemână pentru a justifica diverse neajunsuri, căci sunt diverse, şi personal nu găsesc nicio alinare în a şti că nu sunt singura în genul meu.

Dar ce vorbesc eu aici? Îţi transmit cu totul altceva decât vreau. Mă gândeam la toate astea zilele trecute, când lipsa de activitate mă silea să caut în mine răspunsuri, iar azi am o cu totul altă stare de spirit. Aş putea spune spune că sunt încântată, şi dă-mi voie să te surprind, poate chiar mulţumită.

M-am simţit bine zilele astea. Am băut must, am râs prosteşte pe glume de iniţiaţi, am cioplit chip de om din bostan copt, şi mai ales am respirat aerul proaspăt din preajma oamenilor noi.

Te pup, G.. Aş vrea să-ţi scriu mai mult, dar mi-e teamă că mi-a pierit pofta. Promit să fiu mai pe gustul tău data viitoare.

Bucureşti, 12 octombrie 2009

Scrisoare

Dragă G.,

Am aşteptat îndelung să-mi pot da glas gândurilor, şi acum când o fac, îmi dau seama că au rămas prea puţine lucruri de zis sau că în orice caz, intensitatea emoţiilor s-a risipit.

De astăzi încep să-ţi scriu cu regularitate. Mi-am propus să fiu mai puţin preţioasă în exprimare şi să încerc mai cu seamă să-mi fac simţită prezenţa cu bun-simţ, nu cu inţentia măruntă a celui ce se vrea remarcat pentru că cuvintele sună măreţ sau sugerează o spoială de inteligenţă. Îţi poţi imagina cât de dureros mă resimt când spun asta cu luciditate? Păstram în mine credinţa fermă că mă face deosebită profunzimea mea, felul cum scriu, cărţile pe care le citesc, în sfârşit prietenii mei...Şi dacă caut mai adânc de atât, găsesc un soi de nemulţumire cronică, de câine veşnic bătut, de chefliu simpatic ce se încăpăţânează să creadă cu orice preţ în tăria unui vin de doi lei.

Nu mă judeca prea aspru, G.. Şi mai ales, nu zâmbi cu indulgenţă, căci asta mă scoate din minţi. Îmi e ruşine de ochii tăi citind rândurile astea. Dă-mi voie să mă justific, înainte să concluzionezi şi nu mă acuza de superficialitate. Sunt şi aşa, suficient de aproape de concluzia asta, cât să mai am nevoie şi de convingerea ta. Dar să revin... Îţi vorbeam de prietenii mei, de cărţile, de scrisul meu lipsit de noimă. Încă mai cred că toate astea sunt o parte din mine. Cred că toate astea îmi oferă posibilitatea de-a privi lucrurile altfel decât le priveşti tu, mi-au dezvoltat un soi de sensibilitate bolnăvicioasă, şi da, mi-au intoxicat convingerile. Nici măcar acum nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat să ajung aşa. Şi adevărul este că, am păstrat atăta bun-simţ cât să-mi dau seama că mă complac în isterie, că-mi impun o credinţă ce nu se vrea atât de exclusivistă.

Privesc în mine, şi mă cu tremur, G.. Nu de dorinţă, nu de durere, nu pentru că sunt dezamăgită. Din frustrare, din neputinţă...Pentru că simt cum îmi slăbeşte voinţa, cum se dilată toţi porii în mine de prea multă aşteptare. Îmi pierd interesul pentru cotidian, şi jinduiesc după mulţumirile adolescenţei mele timpurii, de parcă aş fi atins atunci culmile propăşirii spirituale temeinice. Mai am puţin, şi o să împrumut metehnele vârstei a treia. O să te mire când vei citi cât de curând rânduri pline de reproşuri adresate nimănui...

Sunt bine, însă...nu crede altceva. Mă gândeam că ar fi bine să-ţi povestesc mai multe, şi poate aşa voi reuşi să mă desprind de obiceiul ăsta prostesc de-a căuta în mine toate răspunsurile, de-a reduce toată întâmplările la probleme personale, de parcă mi-aş asuma vreo responsabilitate fantastică, eu, cea care s-a erijita de bună voie în oracolul universului meu mărunt.

Spune-mi, G., se vede în scrisul meu că sunt de fapt jovială sau ludică, cum îţi place ţie să spui? Întrevezi chipul meu zâmbind cu satisfacţie şi ironie sau îţi apar cu ochii iluminaţi de lacrimile unei domnişoare de pension, cu minte scurtă şi morală cuminte?

Mă chinui inutil, vei spune. Şi nu greşeşti prea mult...Însă zbuciumul ăsta pe mine mă curăţă de prostiile şi meschinăriile mele. Mă vindecă cumva, mă linişteşte, mă aduce cu picioarele pe pământul pe care îţi porţi şi tu paşii hotărâţi şi indiferenţi. Alerg spre ziua de mâine cu ambiţie, spunându-mi că aşa îmi depăşesc limitele, aşa cum o fac sportivii de performanţă, doar că eu nu întrevăd nicio linie de sosire, nici depăşirea vreunui record, caut doar să termin cursa mulţumită de mine. Teamă îmi e însă, că nu o să reuşesc niciodată să cad la pace cu mine, ba mai mult, am ajuns să-i reduc la aproape nimic pe cei ce au satisfacţia că îşi sunt suficienţi. Mă irită până la lacrimi conformismul celor ce trăiesc simplu, indiferenţi faţă de neajunsurile lor, împăcaţi cu gândul că sunt îndeajuns de buni pentru lumea asta. Nu contest prin asta echilibrul celor ce-şi doresc pentru ei lucruri mărunte, mulţumiri casnice, proiecte realiste, doar că nu înţeleg de când satisfacţia asta e o chestiune de principiu, o formulă universal valabilă şi necontestată. E ca şi cum ai spune că fericirea e la îndemâna oricui sau că nefericirea e o problemă mondială provocată de factori cosmopoliţi.

Fii indulgent cu mine G., m-ar ajuta să ştiu că mă judeci cu mai puţină asprime. Te pup!

Bucureşti, 8 octombrie 2009

P.S. Mi-a adus aminte de felul cum săruţi pe obraz, cu încăpăţânare şi îndărătnicie, şi mi-a venit poftă să te compar cu un viţel ce se împunge în ugerul mamei sale. Amuzantă comparaţie, aş spune eu. Problema e că doar eu mă distrez la glumele mele. Te pup inca o dată!