marți, 15 martie 2011

Nu pot să scriu decât sub influenţa unei emoţii. Nu mă recunoaşte nimeni în frazele dezlânate şi greoaie. Sunt alta în cea mai mare parte a timpului, încât să le par credibilă celor ce mă ştiu.

Trăiesc cu impresia falsă că frazele mele mă vor ajuta să mă regăsesc. Căci simt nevoia permanentă să mă regăsesc. În toate zilele, de fiecare dată, fără să renunţ la mine cea de ieri. Asta e probabil singura mea dovadă de consecvenţă. În rest, mi-am făcut lege din a crede în toate şi de-a afişa atitudini pe care într-un alt context le-am negat cu vehemenţă.

Îi cunoşti pe ce cei care şi-au făcut un gen propriu din a afirma că ştiu ce vor? Nu sunt dintre ei, G. Ba mai mult, le neg existenţa. Mi se par oarecum falsă atitudinea asta, o încercare forţată de a creşte în ochii celor ce nu jonglează aşa uşor cu clişeele astea obosite.

Cum să reduci toate dileme lumii ăsteia la o declaraţie de iubire de sine aşa definitivă? Cum să nu te îndoieşti de tine? Niciodată?!