Dinţi albi de Zadie Smith,

Sunt sceptică atunci când se pune problema de fericirea expatriaţilor. Mai ales când expatriaţii aleg să-şi trăiască viaţă şi să-şi crească copii într-o civilizaţie cu totul diferită de cea în care au crescut.
Romanul Dinţi albi a lui Zadie Smith este povestea a doua familii cu tradiţie şi origini în Bangladesh şi Jamaica care încercă să facă faţă şocului cultural şi social provocat de civilizaţia vest - europeană.
Archibald Jones şi Samal Iqbal se cunosc în timpul celui de-al doilea război mondial, în nişte împrejurări destul de curioase şi mai degrabă amuzante, decât eroice. Peste ani, cei doi reiau legăturile, punând bazele unei prietenii solide şi leagă inevitabil destinele familiilor lor.
Samal, musulman convins, este contrariat de slăbiciunile vestului şi militează pentru întoarcerea familiei sale în Bangladesh, lucru care nu se va întâmpla niciodată. Îşi trimite însă unul dintre fii pentru o perioadă de câţiva ani, cu convingerea că în felul acesta îl va salva. Contrar aşteptărilor sale, fiul trimis în ţara de origine se întoarce mai puţin musulman decât era de aşteptat. Millat, fiul rămas în Londra, parcurge şi el un drum al căutării de sine şi aderă la o mişcare fundamentalistă.
Archibald, supravieţuieşte unei sinucideri şi se căsătoreşte cu o tânără jamaicană, Clara. Duc împreună o existenţă insipidă şi lipsită de perspective. Irie, fiica lor, trăieşte aceeaşi dramă a regăsirii de sine.
O saga bine construită şi plină de umor. O lectură plăcută.

Învăţ să iubesc altfel. Astăzi iubesc mai mult întâmplarea care ne-a adus împreună, şi motivele pentru care am ajuns să fim prieteni. Nu are cum să fie o întâmplare felul cum ne-am cunoscut, sau dacă totuşi întâmplarea şi-a făcut o glumă din noi, sigur nu este o întâmplare că jinduim unul după sufletul celuilat.

Şi-n plus mi-e mintea limpede. Mi-am adus aminte pentru ce trăiesc şi cine sunt. Trăiesc prin ei, iar ei trăiesc prin mine. Din când în când, mă prefac că uit cum stau lucrurile, şi asta doar pentru îmi place să-mi reamintesc...Din nou, a nu ştiu câta oară, revin la propria normalitate...

Nu pot să scriu decât sub influenţa unei emoţii. Nu mă recunoaşte nimeni în frazele dezlânate şi greoaie. Sunt alta în cea mai mare parte a timpului, încât să le par credibilă celor ce mă ştiu.

Trăiesc cu impresia falsă că frazele mele mă vor ajuta să mă regăsesc. Căci simt nevoia permanentă să mă regăsesc. În toate zilele, de fiecare dată, fără să renunţ la mine cea de ieri. Asta e probabil singura mea dovadă de consecvenţă. În rest, mi-am făcut lege din a crede în toate şi de-a afişa atitudini pe care într-un alt context le-am negat cu vehemenţă.

Îi cunoşti pe ce cei care şi-au făcut un gen propriu din a afirma că ştiu ce vor? Nu sunt dintre ei, G. Ba mai mult, le neg existenţa. Mi se par oarecum falsă atitudinea asta, o încercare forţată de a creşte în ochii celor ce nu jonglează aşa uşor cu clişeele astea obosite.

Cum să reduci toate dileme lumii ăsteia la o declaraţie de iubire de sine aşa definitivă? Cum să nu te îndoieşti de tine? Niciodată?!

Eu, eu, mereu eu. Frustrările mele, continuă autoflagelare. Incapabilă să-i reproşez nimic hazardului, condamnată la nefericire. Fără suspiciuni, toate reproşurile pentru mine, nimic pentru alţii. Lovesc cu putere şi cu maximă satisfacţie în cele ce mi-s sfinte. M-am învins pe mine, şi asta nu-mi dă nicio satisfacţie. Atât doar că nu-mi reproşez lipsa de obiectivitate în ce mă priveşte. Îmi suprim libertatea de voinţă, dar înving conceptual. Şi mi-e lehamite. Şi cred că m-am pierdut undeva pe drum. Undeva între a-i mulţumii pe alţii, pe toţi cei pe care mi-i asum, şi conştiinţa valorii personale. Paradoxal, şi totuşi trăiesc. Trăiesc cu toate astea clipă de clipă, încercând să aduc la tăcere zumzăitul ăsta obositor din mintea mea.

Mi-e greu, G. Şi mă încăpătânez să cred că simpla mea prezenţă atârnă cumva în balanţă. Că sunt, că am vocaţie pentru nefiresc, că lucrurile nu vor rămâne aşa, sau dacă asta se va întâmpla, măcar mă voi mulţumi pe mine. Pe mine, da. Fără ipocrizie, mă ştiu cel mai puternic duşman al meu. Singurul.

Mantisa de John Fowles

Cu greu am recunoscut în Mantisa pe autorul Magicianului şi a lui Daniel Martin. Nu am regăsit construcţia puternică şi sugestivă din romanele lui Fowles, însă am perseverat în speranţa de-a regăsi o simbolistică ascunsă ce urma să mi se înfăţişeze doar la sfârşit.

Mantisa este povestea unui scriitor în plină criză de inspiraţie. În urma unui accident, Miles Green îşi pierde memoria şi reperele fireşti. În spital, este supus de către o domnişoară doctor Delfie unui tratament de recuperare ce presupune stimulare sexuală şi practice dintre cele mai curioase. Doctorul Delfie credea că stimulându-i sexualitatea, fie şi în contra voinţei sale, Miles Green îşi va recupera identitatea.

Întreaga structură a romanului presupune un şir de conversaţii pline de simboluri între eul creator al scriitorului şi imaginaţia sa, întruchipată rând pe rând de zeiţa poeziei lirice amoroase, Erato sau de Dr. Delfie. Erato este înfăţişată cititorului drept o femeiuşcă stupidă şi plină de idei găunoase a cărui principal scop pare să fie subminarea puterii creatoare a scriitorului.

Singurul simbol ce a găsit răsunet în înţelegerea mea este cel al scriitorului într-o permanentă dispută cu puterea sa creatoare. Lupta aceasta este transpusă în roman folosind simbolistica discuţiilor conjugale în care parteneri lovesc în stima de sine a celuilalt. Fiecare din cei doi, şi mai cu seamă Erato, foloseşte pretextul afecţiunii şi a cunoaşterii reciproce pentru a lovi în slăbiciunea celuilalt. Imaginaţia scriitorului slăbeşte atunci când conştinţa propriei incapacităţi prinde contur.

De două mii de ani de Mihail Sebastian

„De două mii de ani” este jurnalul unui tânăr român de origine evreiască în perioada interbelică. Problema evreiască şi manifestările ei specifice în spaţiul românesc.

Citind acest roman, îmi pare că românii s-au dovedit dispuşi să-si asume antisemitismul la fel de bine ca restul lumii. Romanul lui Mihail Sebastian nu se vrea însă un manifest obiectiv sau vreun act ipocrit de renunţare la originea evreiască. Este mai degrabă o încercare de-a lămuri esenţa sufletului evreiesc.

„Ce i-aş reproşa antisemitismului, înainte de orice, dacă mi-aş recunoaşte calitatea de judecător, ar fi lipsa lui de imaginaţie: masonerie, cămătărie, omor ritual- Şi pe urmă? Vai cât e de puţin! Cât e de sărac! Cea mai scăzută conştinţă de evreu, cea mai de rând inteligenţă ovreiască îşi descoperă sie însăşi păcate nesfârşit mai grave, obscurităţi nemăsurat mai grele, catastrofe incurabil mai răsunatoare. Ei nu au împotriva noastră decât piatra, uneori revolverul. Noi avem, în lupta pe care o ducem etern cu noi înşine, vitriolul acesta subtil care consumă încet, dar ireparabil şi care este propria noastră inimă. Înţeleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră care, cu cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai aproape de el. Şi faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propiu-zis al renegării este încă o dată un act iudaic, fiindcă noi toţi, în sinea noastră, ne lepădăm de noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorşi însă mereu acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu însuşi.”

Dragă G.,

Universul meu? Cât se poate de personal, total în afara realităţii şi cât se poate de instabil. Mă exorcizez în mod constant, fără prea multe reuşite. Din nou, aceleaşi prejudecăţi, aceleaşi inconsecvenţe în gândire şi acţiune. Mă epuizez inutil încercând să mă descopăr, să mă echilibrez cumva. Conştiinţa propriei incapacităţi mă doboară mai tare decât mă ridică o reuşita materială, şi asta pentru că trăiesc tot timpul cu impresia că nu pot fi victimă în mod absolut.
....

…Am ştiut atunci, o dată pentru totdeauna, că astfel de cuvinte sunt mult prea definitive pentru categoria de oameni din care fac parte. Bănuiesc că în adolescenţa mea, am ales să nu las cuvintele astea să mă caracterizeze. Şi nu pentru că sunt incapabilă să simt. Ci pentru că trăiesc cu impresia că o dată rostite, cuvintele astea te obligă cumva să te defineşti.
Mi-am adus aminte de o conversaţie forţată pe care am purtat-o acum câţiva ani cu S. Pretindea că suferinţa lui e cât se poate de veridică pentru că a găsit o formă de exprimare. O formă de exprimare pe înţelesul tuturor, fără criptare şi decriptare, fără înţelesuri ascunse şi fără particularizări.
Mi-ar fi plăcut sa vomit pe loc, în semn de protest pentru stupiditatea pe care o expunea cu atâta ambiţie. În schimb, am ascultat cuminte, aşa cum fac mereu, şi i-am gâdilat amorul propriu punându-i întrebări naive şi încurajatoare.
Greşesc, G.? Orice om de bun-simţ ştie că e curată ipocrizie să crezi că doar pentru că trăieşti cu impresia că iubeşti sau simţi mai profund decât un altul eşti mai bun sau mai credibil în suferinţa ta. De ce alegem să ne murdărim credinţele făcând din ele subiect de dezbatere publică? De ce să bagatelizăm un lucru pe care îl pretindem atât de personal? De când natura noastră cea mai intimă are repere universale? De ce suntem atât de slabi încât să credem că cuvintele nerostite rămân neştiute?
Ştiu, vocaţia mea este să nu ma fac înţeleasă. Şi asta pentru că mi s-au întipărit în suflet nişte idei extremiste în care mai cred chiar şi zilele astea şi care nu mă lasă să judec limpede...Am un Dumnezeu personal, în parte Dumnezeul parinţilor mei care îmi dă voie să cred că doar puţini sunt curajoşii cu înclinaţii reale pentru suferinţă. Aşa că refuz să cred că suntem cu toţii atât de curajoşi, şi nu-ţi spun asta cu falsă ipocrizie, ci cu sentimentul neputinţei.