Asediul Romei de Vintila Corbul

Recunosc ca nu ma intereseaza viata autorilor pe care ii citesc. De foarte putine ori ma invinge curiozitatea intr-atata incat sa ajung sa caut cateva date bibliografice.
Cu toate astea, astazi mi-am calcat pe suflet. Am pacatuit cautand cu infrigurare referinte bibliografice banale menite sa-mi satisfaca curiozitatea marunta, pentru ca in final sa ma scarbesc de gestul meu.
Am auzit de Vintila Corbul pentru prima data acum cativa ani, cand mi-a cazut in mana Dinastia Sunderland-Beauclair. Am avut impresia atunci ca Vintila Corbul este un Galsworthy al literaturii romanesti, si ca aceasta saga este in orice caz o incercare timida de-a egala Forsyte Saga sau Comedia moderna.
In niciun caz nu am regasit la Vintila puterea de sugestie si constructia riguroasa a personajelor lui Galsworthy, insa mi-a placut detasarea si usurinta cu care scrie. Asediul Romei este in schimb un roman tehnic, cu o abordare precisa. Imi sugereaza pasiunea pentru istorie a autorului si foarte putin din atitudinea acestuia de ateu convins.
Romanul s-a vrut o istorie a papilor sau o istorie a statelor europene sub influenta nefasta a capilor Bisericii Catolice. Abordarea e cu atat mai interesanta cu cat Vintila Corbul nu ataca chestiuni de principiu, ci face o trecere in revista a evenimentelor ce au tulburat linistea ambitioaselor state italiene folosindu-se de memoriilor unor personaje mai mult sau mai putin celebre. Rezultatul unui astfel de demers: impresia ca inaltele fete bisericesti sunt mai degraba model de meschinarie, lipsa de bun-simt si parvenitism, decat de modestie sau credinta.
Sic transit gloria mundi...