Orbitor- aripa stângă

Orbitor- aripa stângă

Nu întâmplător se spune că fiecare carte citită e o nouă încercare ratată de cunoaştere a sinelui. Mă macină de fiecare dată un sentiment naiv că poate o nouă poveste este un motiv suficient de bun să afirm că mă cunosc mai bine, şi întind ambiţia până acolo încât să cred că sunt o cunoscătoare. Un fel de contra argument penibil cu care sunt dispusă să parez atacurile unui bun prieten de-al meu care mă apostrofează prea des, spunându-mi: „Nu ai şcoala vieţii”. De altfel şi argumentul e la fel de penibil ca frământarea mea.
Îl descopăr pe Cărtărescu cu emoţie şi curiozitate. Mă atrage valoarea lui umană, şi mai puţin experienţa literară, asupra căruia de altfel nici nu prea insistă.
Marcat de o serie de experinţe mai mult sau mai puţin onirice, amintirile lui se leagă armonios de o serie de simboluri absurde. Mama e cea care i-a inspirat aceste reflecţii, însă abordarea acestui laitmotiv e cu totul neaşteptată. Să nu credeţi că discursul lui Cărtărescu e obositor şi fad, sau că se rezumă la a povesti o copilărie tandră şi naivă, marcată de imaginea blândă a mamei. Nicidecum...mama e prezentă în atmosfera şi în experienţele lui extatice ca un soi de simbol nenumit, o fiinţă slab conturată, dar o prezenţă apăsătoare în conştiinţa autorului.
De altfel, subiectul acestui roman autobiografic absurd, nebun e foarte greu de desluşit pentru mine...singurătate apăsătoare, inteligenţă mofturoasă, o viziune profundă şi uşor afectată.
Ar fi trebuit să mă întristeze, şi probabil că asta e şi reacţia normală citind Orbitor-aripa stângă. Dar astăzi nu vreau să-mi pară rău pentru alţii, şi nici nu vreau să visez mai mult decât o face un om normal...vreau să mă recunosc în chipurile prietenilor, vreau să-mi asociez cuvintele ca fiind parte din sufletul meu, vreau să accept că nici o altă experienţă nu poate fi închiriată sau cântărită.
Şi cartea asta mă debusolează complet... nu vreau să mă înduioşez citind un joc absurd!