Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Am neglijat într-o manieră cu totul nepoliticoasă faţă de inteligenţa mea să scriu câteva impresii despre aceste Convorbiri cu Octavian Paler, gen de lectură cu totul neobişnuit pentru mine. Acum e un pic prea târziu să mai dau glas unor gânduri proaspete.
Majoritatea cărţilor pe care le citesc îmi parvin din întâmplare, fără să îmi propun un anumit gen sau să ţin cont de o încadrare generală. Primesc cartea dintr-o glumă, un pic sub influenţa unei infatuări mărunte. Şi nu mă pot desprinde de ea... Nu este o lectură impresionantă, doar că emană personalitatea unui intelectual cu greutate: ardelean, reacţionar, bătrân, dezamăgit, lipsit de ambiţii. Îmi place figura aceasta...Chiar dacă nu-i cunosc scrierile, iar reputaţia sa o percep foarte vag din mass-media şi din cariera lui de ziarist, am sentimentul că-l cunosc pentru că mi-l recomandă cărţile şi educaţia.
Dejamăgirea şi luciditatea sunt prezente în conversaţii. O analiză inteligentă şi realistă planează asupra figurii lui Paler, care domină cu personalitatea sa întreaga construcţie. Conştiinţa că fiecare dimineaţa e pentru el o concesie, o negociere, îl pune într-o lumină interesantă. Nu este deloc un ridicol, ci doar un bătrân de 80 de ani cu o atitudine sinceră care cântăreşte sentimentele, cariera de ziarist, părinţii, epoca comunistă şi...oţetarii din faţa casei.
Câţi dintre noi vom avea privilegiul de a analiza cu atâta luciditate viaţa? Şi câţi dintre noi chiar şi-o doresc? Aş vrea să ştiu cine sunt, dar nu privită din perspectivă personală, ci social-umană. Prietenie, complexare sau neîmplinire?
Încep să fiu conştientă că puţina mea manifestare exterioară e măruntă, şi că nu am nici o justificare pentru lipsurile sau neîmplinirile mele. Aleg să trăiesc printre oameni, aleg să-mi reproşez lipsa de entuziasm şi aleg să zâmbesc mai mult decât o simte sufletul...