Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Am neglijat într-o manieră cu totul nepoliticoasă faţă de inteligenţa mea să scriu câteva impresii despre aceste Convorbiri cu Octavian Paler, gen de lectură cu totul neobişnuit pentru mine. Acum e un pic prea târziu să mai dau glas unor gânduri proaspete.
Majoritatea cărţilor pe care le citesc îmi parvin din întâmplare, fără să îmi propun un anumit gen sau să ţin cont de o încadrare generală. Primesc cartea dintr-o glumă, un pic sub influenţa unei infatuări mărunte. Şi nu mă pot desprinde de ea... Nu este o lectură impresionantă, doar că emană personalitatea unui intelectual cu greutate: ardelean, reacţionar, bătrân, dezamăgit, lipsit de ambiţii. Îmi place figura aceasta...Chiar dacă nu-i cunosc scrierile, iar reputaţia sa o percep foarte vag din mass-media şi din cariera lui de ziarist, am sentimentul că-l cunosc pentru că mi-l recomandă cărţile şi educaţia.
Dejamăgirea şi luciditatea sunt prezente în conversaţii. O analiză inteligentă şi realistă planează asupra figurii lui Paler, care domină cu personalitatea sa întreaga construcţie. Conştiinţa că fiecare dimineaţa e pentru el o concesie, o negociere, îl pune într-o lumină interesantă. Nu este deloc un ridicol, ci doar un bătrân de 80 de ani cu o atitudine sinceră care cântăreşte sentimentele, cariera de ziarist, părinţii, epoca comunistă şi...oţetarii din faţa casei.
Câţi dintre noi vom avea privilegiul de a analiza cu atâta luciditate viaţa? Şi câţi dintre noi chiar şi-o doresc? Aş vrea să ştiu cine sunt, dar nu privită din perspectivă personală, ci social-umană. Prietenie, complexare sau neîmplinire?
Încep să fiu conştientă că puţina mea manifestare exterioară e măruntă, şi că nu am nici o justificare pentru lipsurile sau neîmplinirile mele. Aleg să trăiesc printre oameni, aleg să-mi reproşez lipsa de entuziasm şi aleg să zâmbesc mai mult decât o simte sufletul...

Orbitor- aripa stângă

Orbitor- aripa stângă

Nu întâmplător se spune că fiecare carte citită e o nouă încercare ratată de cunoaştere a sinelui. Mă macină de fiecare dată un sentiment naiv că poate o nouă poveste este un motiv suficient de bun să afirm că mă cunosc mai bine, şi întind ambiţia până acolo încât să cred că sunt o cunoscătoare. Un fel de contra argument penibil cu care sunt dispusă să parez atacurile unui bun prieten de-al meu care mă apostrofează prea des, spunându-mi: „Nu ai şcoala vieţii”. De altfel şi argumentul e la fel de penibil ca frământarea mea.
Îl descopăr pe Cărtărescu cu emoţie şi curiozitate. Mă atrage valoarea lui umană, şi mai puţin experienţa literară, asupra căruia de altfel nici nu prea insistă.
Marcat de o serie de experinţe mai mult sau mai puţin onirice, amintirile lui se leagă armonios de o serie de simboluri absurde. Mama e cea care i-a inspirat aceste reflecţii, însă abordarea acestui laitmotiv e cu totul neaşteptată. Să nu credeţi că discursul lui Cărtărescu e obositor şi fad, sau că se rezumă la a povesti o copilărie tandră şi naivă, marcată de imaginea blândă a mamei. Nicidecum...mama e prezentă în atmosfera şi în experienţele lui extatice ca un soi de simbol nenumit, o fiinţă slab conturată, dar o prezenţă apăsătoare în conştiinţa autorului.
De altfel, subiectul acestui roman autobiografic absurd, nebun e foarte greu de desluşit pentru mine...singurătate apăsătoare, inteligenţă mofturoasă, o viziune profundă şi uşor afectată.
Ar fi trebuit să mă întristeze, şi probabil că asta e şi reacţia normală citind Orbitor-aripa stângă. Dar astăzi nu vreau să-mi pară rău pentru alţii, şi nici nu vreau să visez mai mult decât o face un om normal...vreau să mă recunosc în chipurile prietenilor, vreau să-mi asociez cuvintele ca fiind parte din sufletul meu, vreau să accept că nici o altă experienţă nu poate fi închiriată sau cântărită.
Şi cartea asta mă debusolează complet... nu vreau să mă înduioşez citind un joc absurd!