luni, 29 noiembrie 2010

Când simte că lucrurile scapă de sub control, îşi arată slăbiciunea. Plânge din ambiţie şi neputinţă, aşteptând ca lucrurile să-şi revină de la sine. Şi ciudat e că, într-un fel sau altul, lucrurile chiar îşi revin de la sine, căci e firesc că emoţia să-şi piardă vigoarea iar ceilalţi să uite. Îţi dai seama, G.? E un destin mânat de patimi mărunte şi superficialitate.
Mă obsedează ideea de-a face din ea un personaj. Mi-e teamă însă că nu o sa am suficientă răbdare să-i cercetez sufletul. O să obosesc încercând să-i descifrez prea multele prejudecăţi. Iar dacă am s-o înfrunt, în mod sigur îşi va găsi o justificare cât se poate de personală. De asta îmi este cel mai silă, de prea multele ei justificări personale, de felul în care va continua să se mintă crezând că dreptatea ei este mai presus de orice judecată a bunului simţ.
I-am spus într-una dintre zile astea că încăpăţânarea ei răneşte mai mult decât orice aroganţă şi că nu privesc cu ochi buni tentaţia asta bolnovicioasă de-a trece totul prin filtrul emoţiei. Că e nefiresc şi meschin să judeci pentru alţii. Mi-a aruncat în faţă că sunt ursuză şi că eu sunt cea incapabilă şi indaptată. Ce puteam să-i răspund? Că realitatea mea e mai de bun-simţ sau că am mai multă voinţă?
Am obosit, G..Am obosit şi mi-am pierdut rabdarea...