Dragă G.,

Astăzi am simțit nevoia unui Dumnezeu mic și inimos. Un Dumnezeu căt se poate de personal, poate chiar Dumnezeul părinților mei. Unul cu bun-simț și cât se poate de empatic. Aveam nevoie de el, aveam nevoie să cred că îi plac oamenii cu pleoapele moi. Știi cum arată oamenii cu pleoapele moi, G.? Eu știu câțiva. Și toți au câteo poveste pentru mine sau, și mai bine, câteo snoavă. O snoavă dintre acelea cu bunici în roluri de haiduci sau zmei locali.

Am o slăbiciune pentru poveștile astea. Mai ales când personajul semeț din poveste este bunicul meu. Mi-l imaginez voinic și spătos, de vreo 120-140 de kilograme. Mustață mare, port ciobănesc din stofă de lână sârbă și cizme lungi din piele. S-ar putea ca imaginea asta să fie un pic denaturată, însă eu prefer să mi-l inchipui în portul ăsta semeț în fiecare zi, nu doar în zilele de sărbătoare.

Tata spune despre el că avea spirit și că întâmplările în mijlocul cărora se găsea erau foarte apreciate. Chiar si astăzi, după zeci de ani, memoria locală îl evocă cu ușurință. Pentru că mânca untură cu lingură și nu făcea asta ca să epateze. Pentru că ironiile lui erau subtile și pentru că îl ustura pe tata din vorbe.

Mi-e dragă imaginea asta bărbătească. Caut urmele moștenirii genetice în capriciile mele și ale lui Radu, în obiceiurile noastre ciudate. Iar tata face excese atunci când se pune problema să evoce ridicolul situațiilor. Dacă îmi confirmă asemănarea și cred că o face cu plăcere, meciul e câștigat. Ne-am amintit o poveste frumoasă, iar stima de sine poate fi jucată câteva zile la bursa valorior personale. Curios, nu?

Îmi place să cred că purtăm în noi imaginea strămoșilor noștri. Poveștile nescrise și probabil supraevaluate ale strămoșilor noștri trăiesc în inconștientul nostru. Doar că suntem variantele lor tehnologizate si crescute în borcan. Și chiar nu-i cred pe cei care uită cu bună-știință că sunt a patra generație care poartă pantofi, iar dacă o fac sunt de rea-credință sau, în cel mai bun caz, superficiali.

Nu înțeleg de ce insiști să crezi că îți dictezi singur viață și că toți ai tăi ți-au greșit cu ceva. Ești unul dintre ei, dragul meu. Și crede-mă pe cuvânt când îți spun că peste tot pe unde mergi, îi porți cu tine. Le semeni în felul cum reacționezi, în felul cum râzi, în mers. Obișnuiește-te cu ideea că ești original doar în acele părți unde interesul lor e slab. Nu lua asta personal, și te rog nu-mi da ocazia să te contrazic întrebându-mă dacă asta înseamnă puțin.

Aștept să-mi scrii, dragul meu drag.
Ioana

Când simte că lucrurile scapă de sub control, îşi arată slăbiciunea. Plânge din ambiţie şi neputinţă, aşteptând ca lucrurile să-şi revină de la sine. Şi ciudat e că, într-un fel sau altul, lucrurile chiar îşi revin de la sine, căci e firesc că emoţia să-şi piardă vigoarea iar ceilalţi să uite. Îţi dai seama, G.? E un destin mânat de patimi mărunte şi superficialitate.
Mă obsedează ideea de-a face din ea un personaj. Mi-e teamă însă că nu o sa am suficientă răbdare să-i cercetez sufletul. O să obosesc încercând să-i descifrez prea multele prejudecăţi. Iar dacă am s-o înfrunt, în mod sigur îşi va găsi o justificare cât se poate de personală. De asta îmi este cel mai silă, de prea multele ei justificări personale, de felul în care va continua să se mintă crezând că dreptatea ei este mai presus de orice judecată a bunului simţ.
I-am spus într-una dintre zile astea că încăpăţânarea ei răneşte mai mult decât orice aroganţă şi că nu privesc cu ochi buni tentaţia asta bolnovicioasă de-a trece totul prin filtrul emoţiei. Că e nefiresc şi meschin să judeci pentru alţii. Mi-a aruncat în faţă că sunt ursuză şi că eu sunt cea incapabilă şi indaptată. Ce puteam să-i răspund? Că realitatea mea e mai de bun-simţ sau că am mai multă voinţă?
Am obosit, G..Am obosit şi mi-am pierdut rabdarea...

Draga G.,

Mi se pare ca lucrurile pe care le stiam ale mele au murit. Ele sunt tot acolo si sunt la fel de materiale ca si mai inainte, doar ca au murit...Le-am lipsit de emotia fireasca, asa ca pot foarte bine sa spun ca eu sunt cea care le-a ucis. Eu sunt cea care le-am dat viata, le-am umplut de continut si la final, le-am redus la statutul meschin de obiecte impersonale.

Imi vine sa rad cand imi aduc aminte de felul bizar in care ma exprimam cu ceva timp in urma. Nu poti sa dispretuiesti astazi ceea ce ieri ai iubit. Este ipocrit si total lipsit de bun-simt sa te arati atat de meschin fata de tine. Pana la urma am putut, si da, inca mai lucrez la asta...

Mi-e frica, dragul meu drag. Mi-e frica ca nu cumva sa ajung prea departe si sa constat ca toate prejudecatile mele sunt prea slabe. Prea slabe sau prea sortite ridicolului.

Trei camarazi de Erich Maria Remarque


Este în firea umană exacerbarea şi denaturarea preferinţelor şi înclinaţiilor. Motivul pentru care ne aratăm dispuşi să fim diferiţi nu este departe de frustrările, experienţele sau lipsurile noastre. Însă nu contest că este destul de dificil să-ţi faci din preferinţe adevărate justificări sau să-ţi clădeşti un turn al înţelepciunii din care să scuipi seminţe în cap celor mai puţin înzestraţi cu o astfel de abilitate. Căci este incontestabil o abilitate capacitatea de-a denatura realitatea prin prisma preferinţelor noastre. Muritori sunt doar nefericiţii care nu reuşesc să-si clădească un astfel de turn închinat preferinţelor personale.

Mi-e greu să mă fac înţeleasă: deja m-am cutremurat la gândul că preferinţele astea ar putea fi definite mult mai explicit drept calităţi sau hobby-uri. E ceea ce un jurist de rând ar defini drept „esenţa naturii umane”.

Sentimentul de afecţiune şi ataşament pe care îl purtăm prietenilor şi pe care îl vrem împărtăşit este o astfel de preferinţă. Îl putem cataloga, justifica şi valorifica folosindu-ne de nişte criterii universal acceptate, însă prietenia ajunge să fie o înclinaţie deosebită doar atunci când ascundem în spatele acestei definţii un soi de neîmplinire personală. A nu se înţelege că vreau să murdăresc conceptul prieteniei. Departe de mine un astfel de gând. Însă atunci când prietenia e mai mai mult decât un suport în calea dezvoltării noastre fireşti, tind să cred că surplusul vine în întâmpinarea unei nevoi nesatisfăcute sau a unei frustrări de vreun fel.

Cartea asta, „Trei camarazi” este scrisă în stilul minimalist a lui Hemingway, în care cuvintele simple şi de bun-simţ reuşesc să redea o varietate largă de sentimente. Mi-a plăcut naturaleţea stilului. O poveste simplă, fără să fie duioasă. Personajul principal, un tânăr de treizeci de ani, veteran al Primului Război Mondial, împarte cu alţi doi camarazi de război o existenţă incertă, provocată de criza economică şi socială a Germaniei, la începutul anilor douăzeci. Este o perioadă în care vechile dileme şi prejudecăţi sunt tranşate pentru a face faţă unei noi generaţii dispusă să renunţe le vechile metehne. O revoluţie socială, noi idoli, o societate nihilistă.

Remarque nu face apologia prieteniei, nu-şi împovărează personajele cu cuvinte răsunătoare sau cu banale acţiuni eroice. Gesturile personajelor sunt fireşti, izvorâte din afecţiune, însă emoţionante tocmai prin aceea că sunt de bun-simţ şi nu depăşesc un cadru firesc. Prietenia lor este la îndemână şi se justifică ca o cerinţă esenţială pentru supravieţuire. Au trecut împreună prin tranşeele Primului Război Mondial pentru ca mai apoi să supravieţuiască crizei economice şi sociale prin care trece Germania. Îi leagă maturizarea forţată şi spiritul de frondă specific generaţiilor de după război.

Justificarea prieteniei dintre cei trei este experienţa comună: războiul şi mai apoi neliniştea ce urmează supravieţuirii. Nu nevoia de a hrăni sentimentul valorii personale sau cel de viaţă socială, ci nevoia de a-şi construi o noua identitate într-o societate care îşi redefineşte valorile.

Draga G.,
....
Ei traiesc sentimentul deznadajduirii ca pe un trend, o conditia absolut necesara pentru a se inscrie in realitatea contemporana. M-am surprins descoperindu-i atat de superficiali si improprii. Ii simteam pe toti ai mei, mi-i asumam ca pe o carte de vizita personalizata, fara sa-mi pun problema daca tot entuziasmul acesta al meu nu e de fapt la fel de superficial si de impropriu ca trendul pe care ei il reprezinta.
Mi-a venit pofta intr-o zi sa-i arunc in fata rautati lui Oancea, doar asa... sa-l vad cum reactioneaza si daca nu cumva m-am inselat in privinta lui. Am facut-o constient, de dragul de-a rascoli in sufletul lui... ceva. Mi-a raspuns la inceput apatic, de parca totul ii parea comun. M-a surprins felul detasat in care s-a exprimat, de parca l-ar fi abordat un strain cu mintile ratacite. Nu stia despre ce vorbesc... Ca sa fiu sincera, nu am fost cat se poate de explicita. Am vrut sa ma arat dezamagita, foarte elocventa, si eventual sa plang doar la sfarsit, dupa ce il voi fi trecut prin noroi dintr-ala parfumat cu pretentii de demnitate. Am sfarsit prin a ma enerva, si ce e mai neplacut, e ca am facut-o de fata cu atatia cunoscuti. Am vorbit precipitat si dezlanat despre idealul prieteniei, m-am prefacut surprinsa de o astfel de atitudine din partea unui prieten pe care il descriam in alte ocazii cu usurinta drept "unul dintre prietenii cu care ma jucam cu puta in nisip". De fapt, aici am mintit. Nu il mai consider de ceva timp apropiat, doar ca din inertie am continuat sa mimam binisor prietenia, de dragul relatiilor sociale, si mai ales pentru a-mi satisface sentimentul valorii personale. Ciudat, stiu...
Am mizat pe argumentul asta cu prietenia lunga pentru ca stiam ca asta il va atinge. E prea comod sa judece la rece ce-i lipseste de fapt, si atunci se complace crezand ca tot ce-l inconjoara e neaparat parte din poveste. Si totul e frumos, satisfacator pe termen lung fara eforturi substantiale, asta doar asa, ca rasplata a personalitatii lui. O ruptura de ceva atat de constant ca prietenia noastra, i-ar produce un soc. De cel putin doua zile, dupa care va arunca batista alba cu usurinta si poate cu convingerea ca tot ce a tinut de el s-a facut, si ca eu m-am schimbat si ca ii pare rau. Atat, poate nici atat...
Imi aduc aminte de intamplari similare din copilaria noastra. Nu le rememorez pentru ca imi dau satisfactie, ci pentru ca Oancea are grija sa le readuca in discutie din cand in cand. Imi reproseaza abordarea, iar despre jignirea pe care mi-a adus-o atunci nu-si mai aduce aminte, dovada exemplele de azi. Il vad atat de surprins de repros, incat imi creste iritarea.
Mi-e ciuda, mi-e grozav de ciuda...Am un nod in gat. Traiesc cu sentimentul colectionarului lipsit de un exemplar din colectia lui de fluturi. M-am obisnuit sa cred ca macar imi datora respect. Vad bine ca asta nu se poate, asa ca i-am cerut "indiferenta politicoasa pentru vecinul de visavi, ursuz si sters, care nu are nicio o poveste de zis, si prin urmare, nu ai cum sa-l atingi. Nu-l vezi urat sau prost, ti-e doar lehamite sa-l saluti din cand in cand. Ti-e egal de el, pentru ca nu-ti spune nimic, nu prezinta interes si cu atat mai putin, motiv de ingrijorare".
Pana una alta, i-am promis ca incerc sa-mi satisfac sentimentul valorii personale prin ceva mijloace mai la indemana si mai de bun-simt. Nu e usor. Va trebuie sa apelez la motive obiective, si sa renunt la clisee rasuflate si prieteni rautaciosi. Nu a inteles ce am vrut sa spun. I s-a parut ca ne-am impacat, ca am facut pace, si ca vorbesc la modul general.
M-am surprins vorbind cat se poate de comun; am folosit niste texte obosite pe care sunt dispusa sa le dispretuiesc cu alta ocazie. M-am oprit brusc din monologul meu afectat cu senzatia ca in maxim trei minute urmeaza sa ma transform intr-o adolescenta proasta si obosita, si ca nu se cade sa ajungi la concluzii atat de triste folosindu-ma de vorbele intelepte ale dezamagitilor in viata. Nu am putut nicicum accepta sa ma inscriu in linia asta. Ma pricep mai bine la alte lucruri, pe care mi le asum fara teama ca am uzurpat locul cuiva.
I-am explicat apoi ca inca mai stiu oameni cu mintea mai putina plina de imprumuturi inutile, ca mai cred in cativa pe care incerc sa nu-i jignesc asa cum a facut-o el cu mine. Iti dai seama, draga G., ca nu am fost chiar atat de definitiva. Sunt convinsa de altfel, ca am sugerat cu totul altceva decat as fi vrut. Ce stiu sigur, e ca mi-a pierit pofta de compromisuri slabe si deloc satisfacatoare.