Trupuri de oameni fara suflet...

Cred ca si angajatii de la Institutul de Medicina Legala "Mina Minovici" stiu ca absenta sufletului inseamna un simplu corp uman, si ca trebuie sa incerci sa iti faci treaba cat mai detasat de orice simtaminte duioase.
Am luat parte azi la o autopsie a unui batran de saptezeci si ceva de ani care s-a sinucis prin spanzurare. Din teribilism profesional, am vrut sa vad daca pot face fata unui astfel de moment. Cum sa nu se poata?!Doar o sa ma vad pusa in astfel de situatii destul de des, daca profesia de magistrat ma va alege. De putut am putut, dar trebuie sa recunosc ca m-a dat un pic peste cap. Nu am putut sa nu ma gandesc ca trupurile acelea neinsufletite din sala au fost acum cateva zile bucuria sau necazul unor oameni ca mine.
Incearca sa-ti imaginezi ca daca nu ai suflu in tine, un tanar inalt si brunet, sictirit de viata si de job te va taia ca pe purcelusul de Craciun. Chiar am remarcat cu constiinciozitate ca tata este mult mai atent cu porcul de Craciun decat tanarul acela a carui formare profesionala ne este mie si prietenelor mele aproape necunoscuta. Dar ce spun eu aici? Porcul se taie o singura data pe an, asa ca tata are toate motivele sa fie tipicar, pe cand baietii de la IML nu au timp de asa ceva.
Cu toate aceste rationamente incurajatoare, nu pot sa nu ma gandesc ca mana celui ce taie mangaie peste cateva ore pielea fina a copilului sau. In piele, in par, in haine poarta mirosul fetid de cadavru uman.
Nu am puterea morala sa condamn moartea. Sa nu fiu totusi absurda! Tare mult mi-ar placea insa sa nu am parte de o moarte violenta, si nicidecum sa stiu ca cei dragi mie ar putea sa faca obiectul glumelor profesionale ale sacrilor ce-si fac anii de pensie la un institut de medicina legala sau obiectul de studiu al studentilor de la Drept, curiosi sa-si testeze curajul.
Cu toate astea, fac niste observatii puerile cand e sa observ comportamentul legistilor and Co(remarcati ca aspectul asta m-a preocupat din plin): colegii de serviciu isi ureaza "Buna dimineata!" Ce dracu o fi asa buna, cand astazi aveti de autopsiat(a se citi macelarit) un batran spanzurat, o doamna de 50 de ani decedata pe masa de operatie, un individ la vreo 40 de ani cu capul zdrobit, etc.
The usual, nimic interesant, nicio domnisoara mai dragutica, vreo personalitate mai cunoscuta sau macar un indiciu de omor. Cu totii avem zile normale. Ne plafonam, rutina, ce sa te faci?!
Eu am avut o zi deosebita. Am ajuns la concluzia ca imi plac oamenii vii, si zambetele largi.
Imi place pielea fina si ochii deschisi.
Prietenii si parintii.
Chiar si oamenii in metrou cu fete tampe si lipsite de seninatate.
Oamenii marunti, cu preocupari ridicole care uita pentru ce traiesc...

Marile sperante de Charles Dickens

Lucrurile cu adevarat importante in viata(suna a text afumat si ieftin) sunt marunte si par insignifiante. Insa sunt putini oameni la vederea carora imi rad ochii si sunt putine intamplarile ce-mi pun un nod in gat...
Traiam cu impresia ca Marile sperante sunt un roman al copilariei in genul Ciresarilor si ca Charles Dickens este un fel de Jules Verne. De fapt, impresia mea e total eronata, caci romanul ce m-a captivat zilele astea este o drama din care transpare o poveste a copilariei.
Umorul negru de la inceput urmareste povestea unui copil orfan, crescut de o sora nabadaioasa si violenta, care datorita unor imprejurari deosebite ajunge eroul marilor sperante. Haituit de spaima, Pip(caci acesta este numele lui)hraneste un puscarias evadat, ce se va dovedi ulterior tutorele si binefacatorul lui.
O alta intamplare il aduce pe Pip in fata unei batrane domnisoare nefericite, parasita cu anii in urma in ziua nuntii, si care sub efectul acestei crunte dezamagiri, se rupe de viata normala. Averea si eforturile acestei domnisoare Havisham se revarsa asupra unei orfane, pe care o va creste pentru a-i razbuna toate suferintele tineretii. Firea impresionabila a lui Pip se va dezvolta sub imboldul dragostei pe care o poarta frumoasei Estella, cruda si incapabila de dragoste.
Recunostinta puscariasului pe care Pip il hranise se va face simtita in anii copilariei sale tarzii, cand i se aduce la cunostinta ca un binefacator ce se vroia deocamdata nestiut, ii va pune la dispozitie toate mijloacele materiale pentru a se desavarsi. Pip se desprinde de fieraria unde crescuse si de putinii sai prieteni, si pleaca la Londra, unde primeste educatia unui gentleman, in speranta ca Estella ii este menita.
Dupa cativa ani, ajunge sa descopere cine este cu adevarat binefacatorul sau, fata de care are sentimente de repulsie. In acceasi imprejurari, Pip descopera cine sunt parintii Estellei, care intre timp se casatoreste cu un om marsav, cu intentia de-a chinuii sentimentele nobile ale barbatilor merituosi care ar fi vrut sa o ia de nevasta.
In fine povestea e sinuoasa, insa complet fascinanta. Mi-am pus toata concentrare in firul epic al unei povesti frumoase si incredibile, in speranta unui final cat de cat fericit, care a intarziat sa apara. Dragostea lui Pip este sortita esecului, la fel ca si marile sperante de imbogatire, caci binefacatorul sau moare inainte de a fi condamnat, iar averea sa confiscata de Coroana. Inainte sa realizeze dezastrul in care este impins, Pip face tot posibillul sa-si ajute cel mai bun prietenul care ii oferise sprijin si alinare.
De fapt firul epic are prea putina importanta. Parca mi-am promis cu alta ocazie sa transpun mai putin povestea, si mai mult efectul ei asupra mea. Nu m-am putut desprinde de paginile acestei carti decat acum, cand am inchis ultima pagina. Am uitat de orice preocupare de bun-simt si am aruncat pe geam ultima farama de constiinta pe care o mai aveam, cu gandul ca odata satisfactia mea de cititor implinita revin la preocuparile mele obisnuite. Acum sa-mi fac curaj...