Trupuri de oameni fara suflet...

Cred ca si angajatii de la Institutul de Medicina Legala "Mina Minovici" stiu ca absenta sufletului inseamna un simplu corp uman, si ca trebuie sa incerci sa iti faci treaba cat mai detasat de orice simtaminte duioase.
Am luat parte azi la o autopsie a unui batran de saptezeci si ceva de ani care s-a sinucis prin spanzurare. Din teribilism profesional, am vrut sa vad daca pot face fata unui astfel de moment. Cum sa nu se poata?!Doar o sa ma vad pusa in astfel de situatii destul de des, daca profesia de magistrat ma va alege. De putut am putut, dar trebuie sa recunosc ca m-a dat un pic peste cap. Nu am putut sa nu ma gandesc ca trupurile acelea neinsufletite din sala au fost acum cateva zile bucuria sau necazul unor oameni ca mine.
Incearca sa-ti imaginezi ca daca nu ai suflu in tine, un tanar inalt si brunet, sictirit de viata si de job te va taia ca pe purcelusul de Craciun. Chiar am remarcat cu constiinciozitate ca tata este mult mai atent cu porcul de Craciun decat tanarul acela a carui formare profesionala ne este mie si prietenelor mele aproape necunoscuta. Dar ce spun eu aici? Porcul se taie o singura data pe an, asa ca tata are toate motivele sa fie tipicar, pe cand baietii de la IML nu au timp de asa ceva.
Cu toate aceste rationamente incurajatoare, nu pot sa nu ma gandesc ca mana celui ce taie mangaie peste cateva ore pielea fina a copilului sau. In piele, in par, in haine poarta mirosul fetid de cadavru uman.
Nu am puterea morala sa condamn moartea. Sa nu fiu totusi absurda! Tare mult mi-ar placea insa sa nu am parte de o moarte violenta, si nicidecum sa stiu ca cei dragi mie ar putea sa faca obiectul glumelor profesionale ale sacrilor ce-si fac anii de pensie la un institut de medicina legala sau obiectul de studiu al studentilor de la Drept, curiosi sa-si testeze curajul.
Cu toate astea, fac niste observatii puerile cand e sa observ comportamentul legistilor and Co(remarcati ca aspectul asta m-a preocupat din plin): colegii de serviciu isi ureaza "Buna dimineata!" Ce dracu o fi asa buna, cand astazi aveti de autopsiat(a se citi macelarit) un batran spanzurat, o doamna de 50 de ani decedata pe masa de operatie, un individ la vreo 40 de ani cu capul zdrobit, etc.
The usual, nimic interesant, nicio domnisoara mai dragutica, vreo personalitate mai cunoscuta sau macar un indiciu de omor. Cu totii avem zile normale. Ne plafonam, rutina, ce sa te faci?!
Eu am avut o zi deosebita. Am ajuns la concluzia ca imi plac oamenii vii, si zambetele largi.
Imi place pielea fina si ochii deschisi.
Prietenii si parintii.
Chiar si oamenii in metrou cu fete tampe si lipsite de seninatate.
Oamenii marunti, cu preocupari ridicole care uita pentru ce traiesc...

Marile sperante de Charles Dickens

Lucrurile cu adevarat importante in viata(suna a text afumat si ieftin) sunt marunte si par insignifiante. Insa sunt putini oameni la vederea carora imi rad ochii si sunt putine intamplarile ce-mi pun un nod in gat...
Traiam cu impresia ca Marile sperante sunt un roman al copilariei in genul Ciresarilor si ca Charles Dickens este un fel de Jules Verne. De fapt, impresia mea e total eronata, caci romanul ce m-a captivat zilele astea este o drama din care transpare o poveste a copilariei.
Umorul negru de la inceput urmareste povestea unui copil orfan, crescut de o sora nabadaioasa si violenta, care datorita unor imprejurari deosebite ajunge eroul marilor sperante. Haituit de spaima, Pip(caci acesta este numele lui)hraneste un puscarias evadat, ce se va dovedi ulterior tutorele si binefacatorul lui.
O alta intamplare il aduce pe Pip in fata unei batrane domnisoare nefericite, parasita cu anii in urma in ziua nuntii, si care sub efectul acestei crunte dezamagiri, se rupe de viata normala. Averea si eforturile acestei domnisoare Havisham se revarsa asupra unei orfane, pe care o va creste pentru a-i razbuna toate suferintele tineretii. Firea impresionabila a lui Pip se va dezvolta sub imboldul dragostei pe care o poarta frumoasei Estella, cruda si incapabila de dragoste.
Recunostinta puscariasului pe care Pip il hranise se va face simtita in anii copilariei sale tarzii, cand i se aduce la cunostinta ca un binefacator ce se vroia deocamdata nestiut, ii va pune la dispozitie toate mijloacele materiale pentru a se desavarsi. Pip se desprinde de fieraria unde crescuse si de putinii sai prieteni, si pleaca la Londra, unde primeste educatia unui gentleman, in speranta ca Estella ii este menita.
Dupa cativa ani, ajunge sa descopere cine este cu adevarat binefacatorul sau, fata de care are sentimente de repulsie. In acceasi imprejurari, Pip descopera cine sunt parintii Estellei, care intre timp se casatoreste cu un om marsav, cu intentia de-a chinuii sentimentele nobile ale barbatilor merituosi care ar fi vrut sa o ia de nevasta.
In fine povestea e sinuoasa, insa complet fascinanta. Mi-am pus toata concentrare in firul epic al unei povesti frumoase si incredibile, in speranta unui final cat de cat fericit, care a intarziat sa apara. Dragostea lui Pip este sortita esecului, la fel ca si marile sperante de imbogatire, caci binefacatorul sau moare inainte de a fi condamnat, iar averea sa confiscata de Coroana. Inainte sa realizeze dezastrul in care este impins, Pip face tot posibillul sa-si ajute cel mai bun prietenul care ii oferise sprijin si alinare.
De fapt firul epic are prea putina importanta. Parca mi-am promis cu alta ocazie sa transpun mai putin povestea, si mai mult efectul ei asupra mea. Nu m-am putut desprinde de paginile acestei carti decat acum, cand am inchis ultima pagina. Am uitat de orice preocupare de bun-simt si am aruncat pe geam ultima farama de constiinta pe care o mai aveam, cu gandul ca odata satisfactia mea de cititor implinita revin la preocuparile mele obisnuite. Acum sa-mi fac curaj...

Colectionarul de John Fowles

Nu am mai scris de mult. Am incercat...insa nu am reusit. De fiecare data renunt. Iubesc prea mult cartile cat sa pot scrie mult prea sincer despre ele. Si ca sa nu recunosc ca sunt o lasa imi spun ca e pacat sa stric impresia pe care mi-o produc cartile astea cu cateva fraze umflate si afectate.
De data asta insa nu renunt. Nu stiu de ce. De parca nu as fi constienta ca ce fac eu aici nu e nici macar o recenzie de scoala, ci un exercitiu slab, o modalitate copilareasca de a-mi demonstra ca nu renunt la lucrurile care imi fac intradevar placere. Da, placere... ma cufund cu orele intr-o stare de totala nepasare, uitand ca altul este scopul meu final, prioritatea!
Dati prioritate prioritatilor! Asa suna un text ieftin de literatura motivationala! Urasc cartile astea, asa cum urasc faptul ca s-ar putea sa existe un sambure de adevar in recomandarile astea ce fac (chipurile!)sute de americani fericiti si eficienti. Poate daca reusesc sa finalizez o astfel de lectura o sa inteleg si eu cum sta treaba cu fericirea ca bestseller!
Alta este insa intentia mea: sa transpun un pic din povestea Colectionarului intr-o maniera personala. Firul epic? Un functionar aparent obisnuit, preocupat in mod obsesiv de colectia lui de fluturi face o pasiune pentru o tanara frumoasa cu veleitati de pictorita. Doar ca atunci cand posibilitatile lui materiale se maresc intr-o modalitate cu totul banala (vesnicul loz in plic) va face ceea ce, sustine el, fac toti atunci cand ajung sa-si permita. Se rupe cu totul de inexistenta lui viata sociala si se dedica unui singur scop: o rapeste pe Miranda si o rupe de lume, incercand sa ii cumpere afectiunea. O rapeste, si in final o ucide, prentru ca refuza sa piarda cel mai frumos fluture din colectie.
Acum ca incerc sa rezum povestea, mi se pare si mie banala. Dar m-a cucerit; nu pentru ca este un material ineresant din punct de vedere psihologic, nu pentru ca incerc ca viitor jurist sa incadrez problema din penct de vedere penal(romanul consta de fapt in confesiunile acestui sociopat si ale Mirandei), ci pentru ca e o poveste simpla, despre cum poti sa te justifici in fata ta, in fata celui mai slab judecator.
Ne raportam in primul rand la forul nostru interior. Propria regie, propriul scenariu. Doar ca cei mai multi dintre noi, aleg sa colaboreze. Personajele lui Fowles aleg insa sa nu faca compromisuri de dragul sociabilitatii.
Crima Colectionarului si pasiunea lui bolnavicioasa nu imi produc nici un sentiment de oroare. Ii gasesc justificare, la fel cum i-am gasit-o si lui Raskolnikov, si asta pentru ca personajele imaginate se dezvolta in universul creat de autor, fara referinte exterioare, propriul univers, argumente marunte si meschine. Hm, daca stau sa ma gandesc bine...this is every day life, not just fiction.

Groapa de Eugen Barbu

Un roman ales la întâmplare. Nicio recomandare din partea vreunui prieten avizat, doar un autor a cărui nume are o oarecare sonoritate pentru mine. Nimic trist, doar că lecturile serioase se fac în mod ordonat, urmărind să dezvolte niste abilităţi încă de timpuriu. Cantităţile mari de beletristică nu aduc neapărat un spor de valoare dacă sunt aleatorii şi dezordonate.
Astăzi îmi este uşor să fac o selecţie realistă, însă concluziile la care ajung greşesc tocmai prin sinceritate şi lipsa oricărei intenţii. Mi-ar fi fost probabil mai de folos atenţia şi grija unui cititor de carieră care să urmărească evoluţia mea în timp, care să îmi recomande un anumit gen de lecturi potrivite vârstei şi nivelului de înţelegere. Aşă că îmi asum întreaga responsabilitate pentru felul cum percep zilele astea realitatea, căci cărţile pe care le consum efectiv au avut şi încă au o contribuţie semnificativă în ce mă priveşte.
Recitesc rândurile astea şi îmi vine să râd. Cred că în final caut justificări pentru felul meu de-a fi. Îmi place să cred că am învăţat să simt şi să judec prin ochii altora şi poate că nu sunt prea îndrăzneaţă spunând asta. Am crezut toată adolescenţa mea că sunt în posesia unui atu de mare preţ, un bănuţ de aur care mă va ajuta să cumpăr un loc în rândurile mai din faţă. Şi acum mai cred asta, însă convingerea mea şi-a mai pierdut din tărie; între timp am învăţat să mă raportez la sisteme de valori general acceptate. Cum începe povestea(nu povestea Gropii, pe asta o mai amân un pic, că prea îmi place să vorbesc despre mine)?
Mai întâi am greşit pentru că am crezut prea mult în mine şi evident am eşuat. Apoi, vine frustrarea şi zbuciumul. Încercările repetate şi inutile de-a-mi demonstra că pot. Nu prietenilor, nu părinţilor, mie, a se citi cel mai aprig duşman... Încă mă mai lupt cu el.
Să revin. M-am pierdut pe drum, însă simţeam nevoia să îmi las gândurile să zboare. Prea mi s-a reproşat că recenziile astea ale mele seamănă cu comentarii literare de şcoală. Acum însă m-am întrecut pe mine şi n-am lasăt la lumină nimic din firul poveştii lui Barbu.
Oile mele... Groapa lui Barbu plasează Bucureştiul la începutul secolului XX. Un cartier sărac, Cuţariada, unde viaţa îşi are alt ritm. Multă mizerie, sărăcie şi pasiuni sănătoase. Personajele sunt adevărat româneşti, credibil şi simplist construite: un staroste de hoţi ce iubeşte cu înfrigurare o ţigancă dorită de toţi, un cârciumar cu ambiţii de înnavuţire, o copilă prostuţă hrănită cu foiletoane romanţioase şi ieftine, o gaşcă de babe ştirbe care fac gălăgie la câte o mormântare.
Realitatea zugrăvită de autor este sugestivă, nimic exagerat, nicio urmă de închipuire sau de falsitate. Un Bucureşti aflat la începuturi care se pregăteşte să educe generaţiile următoare. Mizeria există pe toate chipurile, însă construcţia epică a romanului nu te sperie şi asta pentru că întreaga atmosferă redată este lipsită de orice afectare.
În rest, bucurie să fie ...Mai multe fraze nu pot lega în seara asta!