Draga G.,
....
Ei traiesc sentimentul deznadajduirii ca pe un trend, o conditia absolut necesara pentru a se inscrie in realitatea contemporana. M-am surprins descoperindu-i atat de superficiali si improprii. Ii simteam pe toti ai mei, mi-i asumam ca pe o carte de vizita personalizata, fara sa-mi pun problema daca tot entuziasmul acesta al meu nu e de fapt la fel de superficial si de impropriu ca trendul pe care ei il reprezinta.
Mi-a venit pofta intr-o zi sa-i arunc in fata rautati lui Oancea, doar asa... sa-l vad cum reactioneaza si daca nu cumva m-am inselat in privinta lui. Am facut-o constient, de dragul de-a rascoli in sufletul lui... ceva. Mi-a raspuns la inceput apatic, de parca totul ii parea comun. M-a surprins felul detasat in care s-a exprimat, de parca l-ar fi abordat un strain cu mintile ratacite. Nu stia despre ce vorbesc... Ca sa fiu sincera, nu am fost cat se poate de explicita. Am vrut sa ma arat dezamagita, foarte elocventa, si eventual sa plang doar la sfarsit, dupa ce il voi fi trecut prin noroi dintr-ala parfumat cu pretentii de demnitate. Am sfarsit prin a ma enerva, si ce e mai neplacut, e ca am facut-o de fata cu atatia cunoscuti. Am vorbit precipitat si dezlanat despre idealul prieteniei, m-am prefacut surprinsa de o astfel de atitudine din partea unui prieten pe care il descriam in alte ocazii cu usurinta drept "unul dintre prietenii cu care ma jucam cu puta in nisip". De fapt, aici am mintit. Nu il mai consider de ceva timp apropiat, doar ca din inertie am continuat sa mimam binisor prietenia, de dragul relatiilor sociale, si mai ales pentru a-mi satisface sentimentul valorii personale. Ciudat, stiu...
Am mizat pe argumentul asta cu prietenia lunga pentru ca stiam ca asta il va atinge. E prea comod sa judece la rece ce-i lipseste de fapt, si atunci se complace crezand ca tot ce-l inconjoara e neaparat parte din poveste. Si totul e frumos, satisfacator pe termen lung fara eforturi substantiale, asta doar asa, ca rasplata a personalitatii lui. O ruptura de ceva atat de constant ca prietenia noastra, i-ar produce un soc. De cel putin doua zile, dupa care va arunca batista alba cu usurinta si poate cu convingerea ca tot ce a tinut de el s-a facut, si ca eu m-am schimbat si ca ii pare rau. Atat, poate nici atat...
Imi aduc aminte de intamplari similare din copilaria noastra. Nu le rememorez pentru ca imi dau satisfactie, ci pentru ca Oancea are grija sa le readuca in discutie din cand in cand. Imi reproseaza abordarea, iar despre jignirea pe care mi-a adus-o atunci nu-si mai aduce aminte, dovada exemplele de azi. Il vad atat de surprins de repros, incat imi creste iritarea.
Mi-e ciuda, mi-e grozav de ciuda...Am un nod in gat. Traiesc cu sentimentul colectionarului lipsit de un exemplar din colectia lui de fluturi. M-am obisnuit sa cred ca macar imi datora respect. Vad bine ca asta nu se poate, asa ca i-am cerut "indiferenta politicoasa pentru vecinul de visavi, ursuz si sters, care nu are nicio o poveste de zis, si prin urmare, nu ai cum sa-l atingi. Nu-l vezi urat sau prost, ti-e doar lehamite sa-l saluti din cand in cand. Ti-e egal de el, pentru ca nu-ti spune nimic, nu prezinta interes si cu atat mai putin, motiv de ingrijorare".
Pana una alta, i-am promis ca incerc sa-mi satisfac sentimentul valorii personale prin ceva mijloace mai la indemana si mai de bun-simt. Nu e usor. Va trebuie sa apelez la motive obiective, si sa renunt la clisee rasuflate si prieteni rautaciosi. Nu a inteles ce am vrut sa spun. I s-a parut ca ne-am impacat, ca am facut pace, si ca vorbesc la modul general.
M-am surprins vorbind cat se poate de comun; am folosit niste texte obosite pe care sunt dispusa sa le dispretuiesc cu alta ocazie. M-am oprit brusc din monologul meu afectat cu senzatia ca in maxim trei minute urmeaza sa ma transform intr-o adolescenta proasta si obosita, si ca nu se cade sa ajungi la concluzii atat de triste folosindu-ma de vorbele intelepte ale dezamagitilor in viata. Nu am putut nicicum accepta sa ma inscriu in linia asta. Ma pricep mai bine la alte lucruri, pe care mi le asum fara teama ca am uzurpat locul cuiva.
I-am explicat apoi ca inca mai stiu oameni cu mintea mai putina plina de imprumuturi inutile, ca mai cred in cativa pe care incerc sa nu-i jignesc asa cum a facut-o el cu mine. Iti dai seama, draga G., ca nu am fost chiar atat de definitiva. Sunt convinsa de altfel, ca am sugerat cu totul altceva decat as fi vrut. Ce stiu sigur, e ca mi-a pierit pofta de compromisuri slabe si deloc satisfacatoare.