Un roman ales la întâmplare. Nicio recomandare din partea vreunui prieten avizat, doar un autor a cărui nume are o oarecare sonoritate pentru mine. Nimic trist, doar că lecturile serioase se fac în mod ordonat, urmărind să dezvolte niste abilităţi încă de timpuriu. Cantităţile mari de beletristică nu aduc neapărat un spor de valoare dacă sunt aleatorii şi dezordonate.
Astăzi îmi este uşor să fac o selecţie realistă, însă concluziile la care ajung greşesc tocmai prin sinceritate şi lipsa oricărei intenţii. Mi-ar fi fost probabil mai de folos atenţia şi grija unui cititor de carieră care să urmărească evoluţia mea în timp, care să îmi recomande un anumit gen de lecturi potrivite vârstei şi nivelului de înţelegere. Aşă că îmi asum întreaga responsabilitate pentru felul cum percep zilele astea realitatea, căci cărţile pe care le consum efectiv au avut şi încă au o contribuţie semnificativă în ce mă priveşte.
Recitesc rândurile astea şi îmi vine să râd. Cred că în final caut justificări pentru felul meu de-a fi. Îmi place să cred că am învăţat să simt şi să judec prin ochii altora şi poate că nu sunt prea îndrăzneaţă spunând asta. Am crezut toată adolescenţa mea că sunt în posesia unui atu de mare preţ, un bănuţ de aur care mă va ajuta să cumpăr un loc în rândurile mai din faţă. Şi acum mai cred asta, însă convingerea mea şi-a mai pierdut din tărie; între timp am învăţat să mă raportez la sisteme de valori general acceptate. Cum începe povestea(nu povestea Gropii, pe asta o mai amân un pic, că prea îmi place să vorbesc despre mine)?
Mai întâi am greşit pentru că am crezut prea mult în mine şi evident am eşuat. Apoi, vine frustrarea şi zbuciumul. Încercările repetate şi inutile de-a-mi demonstra că pot. Nu prietenilor, nu părinţilor, mie, a se citi cel mai aprig duşman... Încă mă mai lupt cu el.
Să revin. M-am pierdut pe drum, însă simţeam nevoia să îmi las gândurile să zboare. Prea mi s-a reproşat că recenziile astea ale mele seamănă cu comentarii literare de şcoală. Acum însă m-am întrecut pe mine şi n-am lasăt la lumină nimic din firul poveştii lui Barbu.
Oile mele... Groapa lui Barbu plasează Bucureştiul la începutul secolului XX. Un cartier sărac, Cuţariada, unde viaţa îşi are alt ritm. Multă mizerie, sărăcie şi pasiuni sănătoase. Personajele sunt adevărat româneşti, credibil şi simplist construite: un staroste de hoţi ce iubeşte cu înfrigurare o ţigancă dorită de toţi, un cârciumar cu ambiţii de înnavuţire, o copilă prostuţă hrănită cu foiletoane romanţioase şi ieftine, o gaşcă de babe ştirbe care fac gălăgie la câte o mormântare.
Realitatea zugrăvită de autor este sugestivă, nimic exagerat, nicio urmă de închipuire sau de falsitate. Un Bucureşti aflat la începuturi care se pregăteşte să educe generaţiile următoare. Mizeria există pe toate chipurile, însă construcţia epică a romanului nu te sperie şi asta pentru că întreaga atmosferă redată este lipsită de orice afectare.
În rest, bucurie să fie ...Mai multe fraze nu pot lega în seara asta!
