Trei camarazi de Erich Maria Remarque


Este în firea umană exacerbarea şi denaturarea preferinţelor şi înclinaţiilor. Motivul pentru care ne aratăm dispuşi să fim diferiţi nu este departe de frustrările, experienţele sau lipsurile noastre. Însă nu contest că este destul de dificil să-ţi faci din preferinţe adevărate justificări sau să-ţi clădeşti un turn al înţelepciunii din care să scuipi seminţe în cap celor mai puţin înzestraţi cu o astfel de abilitate. Căci este incontestabil o abilitate capacitatea de-a denatura realitatea prin prisma preferinţelor noastre. Muritori sunt doar nefericiţii care nu reuşesc să-si clădească un astfel de turn închinat preferinţelor personale.

Mi-e greu să mă fac înţeleasă: deja m-am cutremurat la gândul că preferinţele astea ar putea fi definite mult mai explicit drept calităţi sau hobby-uri. E ceea ce un jurist de rând ar defini drept „esenţa naturii umane”.

Sentimentul de afecţiune şi ataşament pe care îl purtăm prietenilor şi pe care îl vrem împărtăşit este o astfel de preferinţă. Îl putem cataloga, justifica şi valorifica folosindu-ne de nişte criterii universal acceptate, însă prietenia ajunge să fie o înclinaţie deosebită doar atunci când ascundem în spatele acestei definţii un soi de neîmplinire personală. A nu se înţelege că vreau să murdăresc conceptul prieteniei. Departe de mine un astfel de gând. Însă atunci când prietenia e mai mai mult decât un suport în calea dezvoltării noastre fireşti, tind să cred că surplusul vine în întâmpinarea unei nevoi nesatisfăcute sau a unei frustrări de vreun fel.

Cartea asta, „Trei camarazi” este scrisă în stilul minimalist a lui Hemingway, în care cuvintele simple şi de bun-simţ reuşesc să redea o varietate largă de sentimente. Mi-a plăcut naturaleţea stilului. O poveste simplă, fără să fie duioasă. Personajul principal, un tânăr de treizeci de ani, veteran al Primului Război Mondial, împarte cu alţi doi camarazi de război o existenţă incertă, provocată de criza economică şi socială a Germaniei, la începutul anilor douăzeci. Este o perioadă în care vechile dileme şi prejudecăţi sunt tranşate pentru a face faţă unei noi generaţii dispusă să renunţe le vechile metehne. O revoluţie socială, noi idoli, o societate nihilistă.

Remarque nu face apologia prieteniei, nu-şi împovărează personajele cu cuvinte răsunătoare sau cu banale acţiuni eroice. Gesturile personajelor sunt fireşti, izvorâte din afecţiune, însă emoţionante tocmai prin aceea că sunt de bun-simţ şi nu depăşesc un cadru firesc. Prietenia lor este la îndemână şi se justifică ca o cerinţă esenţială pentru supravieţuire. Au trecut împreună prin tranşeele Primului Război Mondial pentru ca mai apoi să supravieţuiască crizei economice şi sociale prin care trece Germania. Îi leagă maturizarea forţată şi spiritul de frondă specific generaţiilor de după război.

Justificarea prieteniei dintre cei trei este experienţa comună: războiul şi mai apoi neliniştea ce urmează supravieţuirii. Nu nevoia de a hrăni sentimentul valorii personale sau cel de viaţă socială, ci nevoia de a-şi construi o noua identitate într-o societate care îşi redefineşte valorile.

Draga G.,
....
Ei traiesc sentimentul deznadajduirii ca pe un trend, o conditia absolut necesara pentru a se inscrie in realitatea contemporana. M-am surprins descoperindu-i atat de superficiali si improprii. Ii simteam pe toti ai mei, mi-i asumam ca pe o carte de vizita personalizata, fara sa-mi pun problema daca tot entuziasmul acesta al meu nu e de fapt la fel de superficial si de impropriu ca trendul pe care ei il reprezinta.
Mi-a venit pofta intr-o zi sa-i arunc in fata rautati lui Oancea, doar asa... sa-l vad cum reactioneaza si daca nu cumva m-am inselat in privinta lui. Am facut-o constient, de dragul de-a rascoli in sufletul lui... ceva. Mi-a raspuns la inceput apatic, de parca totul ii parea comun. M-a surprins felul detasat in care s-a exprimat, de parca l-ar fi abordat un strain cu mintile ratacite. Nu stia despre ce vorbesc... Ca sa fiu sincera, nu am fost cat se poate de explicita. Am vrut sa ma arat dezamagita, foarte elocventa, si eventual sa plang doar la sfarsit, dupa ce il voi fi trecut prin noroi dintr-ala parfumat cu pretentii de demnitate. Am sfarsit prin a ma enerva, si ce e mai neplacut, e ca am facut-o de fata cu atatia cunoscuti. Am vorbit precipitat si dezlanat despre idealul prieteniei, m-am prefacut surprinsa de o astfel de atitudine din partea unui prieten pe care il descriam in alte ocazii cu usurinta drept "unul dintre prietenii cu care ma jucam cu puta in nisip". De fapt, aici am mintit. Nu il mai consider de ceva timp apropiat, doar ca din inertie am continuat sa mimam binisor prietenia, de dragul relatiilor sociale, si mai ales pentru a-mi satisface sentimentul valorii personale. Ciudat, stiu...
Am mizat pe argumentul asta cu prietenia lunga pentru ca stiam ca asta il va atinge. E prea comod sa judece la rece ce-i lipseste de fapt, si atunci se complace crezand ca tot ce-l inconjoara e neaparat parte din poveste. Si totul e frumos, satisfacator pe termen lung fara eforturi substantiale, asta doar asa, ca rasplata a personalitatii lui. O ruptura de ceva atat de constant ca prietenia noastra, i-ar produce un soc. De cel putin doua zile, dupa care va arunca batista alba cu usurinta si poate cu convingerea ca tot ce a tinut de el s-a facut, si ca eu m-am schimbat si ca ii pare rau. Atat, poate nici atat...
Imi aduc aminte de intamplari similare din copilaria noastra. Nu le rememorez pentru ca imi dau satisfactie, ci pentru ca Oancea are grija sa le readuca in discutie din cand in cand. Imi reproseaza abordarea, iar despre jignirea pe care mi-a adus-o atunci nu-si mai aduce aminte, dovada exemplele de azi. Il vad atat de surprins de repros, incat imi creste iritarea.
Mi-e ciuda, mi-e grozav de ciuda...Am un nod in gat. Traiesc cu sentimentul colectionarului lipsit de un exemplar din colectia lui de fluturi. M-am obisnuit sa cred ca macar imi datora respect. Vad bine ca asta nu se poate, asa ca i-am cerut "indiferenta politicoasa pentru vecinul de visavi, ursuz si sters, care nu are nicio o poveste de zis, si prin urmare, nu ai cum sa-l atingi. Nu-l vezi urat sau prost, ti-e doar lehamite sa-l saluti din cand in cand. Ti-e egal de el, pentru ca nu-ti spune nimic, nu prezinta interes si cu atat mai putin, motiv de ingrijorare".
Pana una alta, i-am promis ca incerc sa-mi satisfac sentimentul valorii personale prin ceva mijloace mai la indemana si mai de bun-simt. Nu e usor. Va trebuie sa apelez la motive obiective, si sa renunt la clisee rasuflate si prieteni rautaciosi. Nu a inteles ce am vrut sa spun. I s-a parut ca ne-am impacat, ca am facut pace, si ca vorbesc la modul general.
M-am surprins vorbind cat se poate de comun; am folosit niste texte obosite pe care sunt dispusa sa le dispretuiesc cu alta ocazie. M-am oprit brusc din monologul meu afectat cu senzatia ca in maxim trei minute urmeaza sa ma transform intr-o adolescenta proasta si obosita, si ca nu se cade sa ajungi la concluzii atat de triste folosindu-ma de vorbele intelepte ale dezamagitilor in viata. Nu am putut nicicum accepta sa ma inscriu in linia asta. Ma pricep mai bine la alte lucruri, pe care mi le asum fara teama ca am uzurpat locul cuiva.
I-am explicat apoi ca inca mai stiu oameni cu mintea mai putina plina de imprumuturi inutile, ca mai cred in cativa pe care incerc sa nu-i jignesc asa cum a facut-o el cu mine. Iti dai seama, draga G., ca nu am fost chiar atat de definitiva. Sunt convinsa de altfel, ca am sugerat cu totul altceva decat as fi vrut. Ce stiu sigur, e ca mi-a pierit pofta de compromisuri slabe si deloc satisfacatoare.

Dragă G.,

Îmi plac exprimările radicale, textele ce se vor pline de pasiune. Ăsta e şi motivul pentru care ai să mă auzi destul de des zicând: „cred cu convingere” sau „cred cu tărie.” În realitate sunt sceptică şi neîncrezătoare, dintre cei cu credinţe mărunte ce se arată toleranţi şi empatici, întârziind în felul ăsta să-şi privească sufletul.

Nu înţeleg de ce sunt cinică, de ce frizez nesimţirea în felul ăsta. Îmi plac oamenii pasionaţi. Şi pasionali. Însă le găsesc tot felul de metehne şi lipsuri. De parcă entuziasmul oamenilor de genul ăsta ar avea ceva de-a face cu traumele copilăriei sau cu complexe de tot felul.

Îmi plac oamenii veseli şi joviali, însă găsesc de cele mai multe ori că se arată plăcuţi pentru că în felul ăsta caută să compenseze atmosfera urâcioasă din familie sau că sunt cel puţin nişte brute ursuze în viaţa de cuplu. Cei prea serviabili îmi par preocupaţi de-a fi pe placul celorlalţi nu din convingere, ci pentru a satisface nevoia lor măruntă de-a se şti indispensabili.

Cât despre mine, sunt neîncrezătoare nu pentru că asta ar însemna să fac dovada că sunt realistă sau pragmatică prin asumare, ci pentru faptul că poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi îmi par desuete. Prefer să mă arăt în felul ăsta, decât să scriu articole pentru Cosmopolitan sau să filozofez pe tren cu oricine pare dispus să mă asculte. Abordările simple şi superficiale menite să rezolve dilemele tradiţionale ale neînţeleşilor de carieră îmi displac. Pe aceştea din urmă îi cataloghez cu uşurinţă. Mă intrigă în schimb poveştile oamenilor de bun-simţ şi echilibraţi.

Pasiunea justifică aproape toate neajunsurile, G.. Cei pasionaţi sunt motivaţi prin definiţie. Sunt cei la care te gândeşti atunci când se pune problema să explici unui profan al dreptului diferenţa dintre esenţă şi natură. Bela e sufletistă prin esenţă, pe câtă vreme tu eşti echilibrat doar prin natura ta.

Îmi pierd uşor concentrarea, G.. Mi-ar plăcea să-ţi povestesc şi alte lucruri. Scriu dezlânat, ideile mele îşi pierd uşor consistenţa, şi culmea ajungi să crezi că sunt tragică. Departe de mine intenţia asta. Nu sunt deloc aşa.

Bucureşti, 2 noiembrie 2009

Dragă G.,

Am încercat să-ţi scriu aseară pe coală de hârtie, dintr-aia adevărată, şi nu prea mi-a ieşit. Eram preocupată să scriu mai puţin mizerabil şi mi-am pierdut interesul pentru conţinut. Dacă e să fiu sinceră cu mine, în felul ăsta am atins o latură esenţială a pseudo-filozofiei mele de viaţă: dragostea pentru aspectul exterior şi tendinţă exagerată de-a satisface gustul comun. Pot să fiu definitivă când spun asta. Nu o să fac note de fundamentare pe text şi nici nu o să caut să ridic excepţii mai târziu.

Mă gândesc des la prietenii mei... Îi ştiu orgolioşi, superficiali, sufletişti, răutăcioşi, inteligenţi, obraznici, preţioşi, frumoşi, credincioşi, îngrămădiţi, sinceri, interesaţi, focusaţi. Îi ştiu pe toţi, pe unii chiar îi admir. Mi i-am dorit cu atâta încăpăţânare încât am ajuns să cred despre mine că sunt prin esenţa mea socială şi că pot compensa inteligenţa abstractă de care dau dovadă alţii cu tendinţa mea de-a fi plăcută tuturor. Au creat un concept special pentru cei ca mine: inteligenţă emoţională. Pretext ruşinos, menţiune pentru repetenţii clasei. Realizez că am ajuns atât de înaintată în demersul ăsta încât pot păcăli cu uşurinţă pe aproape oricine: am transformat un complex al copilăriei mele într-o atitudine asumată.

Mi-am propus să-mi asum toate riscurile G.. Nu sunt şi nu mă arăt dezamagită de cei pe care mi i-am atribuit prieteni, nu îngroş rândurile celor care afirmă cu grosolănie că au fost trădaţi şi neglijaţi. Nu-mi plac mojiciile astea. Le găsesc de prost-gust, iar pe cei ce la afirmă îi socotesc mărunţi.

Oamenii, şi cu atât mai mult prietenii nu dezamăgesc. Ne dezamăgesc aşteptările noastre egoiste şi calculele meschine menite să satisfacă lipsurile noastre de tot felul.

Dacă ajung să-i dispreţuiesc pe cei care mi-au cunoscut sufletul, e ca şi cum m-aş reduce pe mine la mai puţin. Nu mă pot imagina pierzându-mi luciditatea în asemenea măsură încât să scuip peste ceea ce ieri îmi doream cu încăpăţânare. Dacă astăzi prietenii mei se dovedesc răutăcioşi şi îngrămădiţi, asta înseamnă că am investit cât se poate de prost şi că prin asociere mă dovedesc la fel de răutăcioasă şi de îngrămădită.

Îmi pot imagina ipoteza aceea de şcoală în care conştiinţa mea se lasă amorţită de pretexte pentru care prieteniile se arată mai puţin intense, însă îmi provoacă rău fizic când aud vorbindu-se cu atâta detaşare despre toate astea sau despre vechii prieteni acum deveniţi chipurile alţi oameni. Cei care afirmă măgăriile astea cu atâta indolenţă au o foarte bună părere despre ei sau îşi ignoră inteligenţa. Mi-e greu să cred că poţi ajunge până acolo încât să te crezi mai bun sau mai înţelept decât ai fost în zilele trecute şi să nu-ţi asumi nicio vină.

Sunt capabilă să recunosc calitatea şi cred că mă manifest în consecinţă. Nu mă pot însă scutura de obiceiul ăsta masochist de-a mă raporta la criterii obiective cu sârguinţa unui nebun. De cele mai multe ori, ies cu stima de sine şifonată. Dar nu e normal să fie aşa? Poate în felul ăsta ajung să mă curăţ de meschinării. Şi chiar am de unde curăţa!

Nu am cum să fiu cea mai inteligentă sau cea mai echilibrată dintre toţi apropiaţii mei, dar pot să caut să mă arăt mulţumită de menţiunile mele, iar asta să-mi dea satisfacţia valorii personale dintr-o altă perspectivă. Va fi bineînţeles o perspectivă subiectivă şi cât se poate de personală, dar dacă asta înseamnă să-mi reabilitez voinţa, joc şi eu. G..


Bucureşti, 29 octombrie 2009

Dragă G.,

Am terminat de citit o carte frumoasă. Cu adevărat frumoasă. O poveste simplă cu oameni întruchipând răul sau binele, fără contradicţii şi fără suferinţe inutile. La răsărit de Eden, John Steinbeck.

E o carte cu coperţi urâte, dintre cele despre care Iulia îmi spune că sunt cărţi ce par citite în tren. Bestseller-uri publicate la noi după ’90, cu actori ce mimează fals nişte zâmbete prea puţin credibile. Aşă că îţi poţi imagina că am citit-o pornind de la false judecăţi. Observă că fac des asta. Am satisfacţia de-a mă contrazice atunci când se dovedeşte că am greşit cu aprecierile mele uşuratice. Până una alta, am personalizat coperţile cu ceva suc de roşi...

Mă gândeam să-ţi servesc câteva citate bune, dar îmi dau seama că nu ar avea niciun farmec şi că te-ar impresiona prea puţin. Steinbeck ăsta e atât de lipsit de preţiozitate în exprimare, încât mă apucă ciuda. Firul epic curge de la sine, personajele sunt de-o simplitate ucigătoare, ce să mai?! o să încep să cred că americanii ştiu să scrie şi altceva decât Fight Club sau Mic dejun la Tiffany. Acuză-mă de ignoranţă sau de meschinărie, dar pe asta mi-o asum. Sunt prea puţin autori americani pe care îi cunosc şi recunosc.

...Cărţile plăcute sunt cele ce-mi dau falsa impresia că mi se adresează. Îmi recunosc chipul în diverse locuri şi trăiesc experienţe de care sunt lipsită în mod obişnuit. Nu zâmbi, G.! Nu sunt atât de intoxicată încât să cred că toate astea sunt adevărate. Nu mă lipsesc de experinţe proprii, doar că îmi plac durerile de cap provocate de poveştile spuse bine. „A trebuit să descopăr singur prostiile mele. Iată prostiile mele. Credeam că cei buni sunt distruşi în timp ce răii supravieţuiesc şi prosperă. Credeam că, odată, un Dumnezeu furios şi dezgustat a turnat metal topit într-un creuzet pentru a distruge sau a purifica mica lui creaţie de lut. Credeam că am moştenit atât arsurile focului cât şi impurităţile care au făcut necesar focul, că le-am moştenit pe toate, aşa credeam, că le-am moştenit pe toate. Voi simţiţi la fel?”

Ţi-am servit un citat până la urmă. Somn uşor, G...

Bucureşti, 22 octombrie 2009

Dragă G.,

Mă uit la pagina asta goală ca la un extemporal de liceu. Mi-e frică... Păstrez credinţa naivă că aşa trebuie, că doar aşa pot face dovada bunei mele credinţe. Prostii de femeie intoxicată de visele altora...

Mă gândesc toată ziua că am să-ţi scriu. Iar când se pune problema s-o fac, îmi dau seama că e mult prea greu. Îţi povestesc puţin, mă lamentez în faţa ta fără să poţi ghici cu adevărat evenimentele exterioare pe care încerc să le sugerez. Căci toate neliniştile sunt justificate de exterior, nu? Nefericirea şi neajunsurile îşi au cauze reale, dramele nu pot fi închipuite sau reduse la universul interior al celui ce se vrea victimă sau călău. Nici măcar eu nu cred în lamentări mărunte, în lacrimile femeii care-şi arată astfel suferinţa, în durerile celor ce zbiară şi acuză cu detaşare.

Îmi provoacă curiozitate felul meu de-a fi. Mă ştiu superficială şi lipsită de voinţă, o femeie dintre cele ce plâng şi râd cu usurinţă şi care cred că universul lor interior e cu atât mai profund cu cât plâng mai repede sau se isterizează mai uşor. Nu vreau să pozez în victimă, sunt departe de-a-mi însuşi un asemenea rol mărunt...Îmi provoacă greaţa gândul că aş fi putut provoca o astfel de impresie sau că un prieten apropiat vede în mine un om de treabă, de bun-simţ în situaţia asta.

Sunt conştientă de neajunsurile astea. Mi se întâmplă des să mă îndoiesc de suferinţa mea, pentru că pot să privesc în altă parte, pot să mănânc şi să dorm. Mă cunosc prea bine. Dar impresia mea e denaturată de conştiinţa sinelui, de dorinţa de-a mă justifica forului meu interior, căci trăiesc. Supravieţuiesc zilei de ieri, supravieţuiesc faptelor exterioare şi sentimentelor pentru că încă mai am o părere bună despre omul pe care îl plagiez atât de prost. Îmi supravieţuiesc mie pentru că sunt alţii mai răi ca mine, şi pentru că cei ce nu se mai pot suporta sunt curajoşi. Eu nu...

Nu-mi da sfaturi şi nu face greşeala de-a te imagina rezolvând ipohondriile mele în maximum o săptămână. Pe astea le pot curăţa şi singură, dacă vreau...Spune-mi în schimb, cum să-i vindec pe alţii de neajunsurile mele?

Bucureşti, 20 octombrie 2009

Dragă G.,

Îţi scriu din nou... Nu mă gândeam că o să fiu suficient de motivată să-ţi scriu mai mult de două scrisori. Îmi face bine, până la urmă. Sau cel puţin asta vreau să cred. Observă că îmi plac obordările curioase, rezoluţiile astea de viaţă nouă ce-ţi dau iluzia mulţumirii de sine. Deşi susţin cu convingere că dispreţuiesc literaturile motivaţionale, poveştile de succes şi puterea exemplului, de fapt le susţin poziţia tocmai pentru că mă arăt aşa ofuscată. Cât de mult bine pot să-mi facă rândurile astea?! Nici măcar eu nu mă iau în serios când spun că-mi prinde bine. Lucru curios, am avut perioade în adolescenţa mea timpurie când susţineam că sunt o „senzuală” pentru că am înclinaţiile unui tinere cu personalitate bolnăvicioasă sau că „pot orice, pentru că sunt o deosebită”. Astăzi îmi vine să răd când rememorez abordările astea, şi-mi dau seama că n-o să renunţ prea uşor la fantasmagoriile astea.

Sunt preocupată de universul meu, admit asta. Şi chiar dacă intenţiile mele se vor cuminţi, sfârşesc de cele mai multe ori prin a fi ridicol de nehotărâtă. Ei mă iau în serios, când cel mai sănătos ar fi să mă reducă la puţin şi să mă cureţe de mizeriile astea care îmi alterează simţul valorii. Mă gândesc cu voluptate că aş putea speria un psihoterapeut...Mi-ar da satisfacţie să-i spun că nu cred în şcoala lui şi i-aş dispreţui definitiv şi irevocabil tagma dacă s-ar dovedi un om mărunt şi nefericit. Mental, pot să prefigurez o astfel de întâlnire: mă pot imagina stăpână pe convingerile mele, însă în realitate nu aş actiona aşa, evident tentată să par plăcută chiar şi unuia pe care îl plătesc să mă asculte. Curioasă fire... Dacă îmi pierd simţul ridicolului şi măsura, o să ajung o neînţeleasă din categoria oameni mărunţi cu ambiţii nepotrivite.

Mi s-a oprit şirul gândurilor, G....Am obosit şi sunt fantastic de indiferentă. Nu am prea multe justificări pentru atitudinea mea. Nu sunt dintre cei care îşi motivează nepăsarea pentru că experienţele lor de viaţă sunt demne de compasiunea generală. Dramele mele sunt închipuite, problemele mele sunt de suprafaţă, aşa că cel puţin teoretic nu am vocaţie pentru tragedie.

Te las acum. Am întrerupt ordinea firească a lucrurilor şi nu mai am tragere de inimă pentru destăinuri de genul ăsta. Mi-e frică că aş putea să-mi descopăr prea multele contradicţii şi să mă sperie propria goliciune. Sper să-ţi fie bine, G....

Bucureşti, 18 octombrie 2009