LEOAICA ŞI SCROAFA
(Eminescu)

­ Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atâţi copii.
Scroafa se lăuda unei leoaice.
­ Ai mulţi ­ răspunse asta ­ unul eu,
Dar este leu.

Manifest pentru prietenie 2

Mi s-a reprosat ca sunt extrem de formalista si ca nu reusesc sub nicio forma sa sugerez vreo urma de sentiment in scrisul meu. Mi s-a spus ca expresiile gaunoase in genul "ma bucur de entuziasmul si tineretea prietenilor mei" nu mi se potrivesc si ca in ritmul acesta o sa-mi pierd bunul-simt...
Ma oboseste bucuria...Ma resimt sufleteste ca de pe urma unui alt razboi purtat cu mine insumi. Imi pare ca sunt sub efectul analgezicelor si ca mult prea curand voi fi nevoita sa dau fata cu mine. Am toate motivele sa ma simt impacata cu mine insumi, sa rad si sa tratez cu superficialitate lucrurile serioase. Si totusi o fac prea putin...
In mod constient, ma complac in isterie cand de fapt sanatos ar fi sa ma iau mai putin in serios. De asta imi plac mai cu seama oamenii, pentru ca imi dau ocazia sa ignor falsele dileme. Ei sunt o nevoie constanta ce trebuie satisfacuta cu prioritate, altfel sufletul meu debil se simte amenintat...
Cred cu convingere ca ne alegem unii pe altii de cele mai multe ori din intamplare. All inclusive vine si satisfactia pe care ti-o da sentimentul ca ai prieteni, ca poti sa ii rogi fara jena sa se uite in nasul tau dupa extraterestrii, ca poti sa le gresesti prin a fi obisnuit si totusi sa te vrea in viata lor. Eu le spun demoni, pentru ca imi bantuie viata cu tot felul de cerinte pe care le admir: echilibru, farmec, transparenta...

Manifest pentru prietenie

Realizez ca titlul asta suna a vremuri de restriste, poate un pic comunist. Mai mult de atat, mie imi sugereaza chiar o mica revolutie teoretica, prefigurarea unei libertati de un anumit gen.
Prietenia...?!Mi-a fost demon toata adolescenta. M-am agatat de oameni si de sufletele lor cu incapatanare. Am crescut om mare alaturi de prieteni, am investit timp si energie in oamenii pe care i-am crezut deosebiti. Imi spuneam ca nu am nevoie de justificari, ca trebuie doar sa cred in ei, ca e deajuns sa stii si sa simti.
Mi-a fost atat de plin sufletul la un moment dat, incat am avut impertinenta sa cred ca nu am nevoie de mai mult, ca imi sunt deajuns oamenii pe care mi i-am asumat. A fost un timp cand am crezut ca e suficient; am insistat sa cred ca sufletul meu ramane acelasi si ca nu va creste nevoie mea de oameni, ca ma pot hrani o viata intreaga de pe urma prieteniilor acumulate pana atunci. Evident, greseam... Mi-am impus o bariera absurda in calea dezvoltarii mele firesti.
Cred in oameni si in puterea lor asupra mea. In mod normal, as incadra aceasta ipoteza in categoria slabiciune, insa eu ii gasesc justificarea in faptul ca imi asum propriile criterii. In ce ma priveste, cred cu convingere ca oamenii apropiati noua satisfac anumite cerinte pe care ni le impunem in mod constient sau inconstient.
Ma razbeste plansul in timp ce scriu randurile astea... si ce e mai patetic si mai trist de atat e faptul ca am revelatia asta intr-un moment cat se poate de previzibil. As fi putut usor imagina o astfel de ipoteza daca nu as fi fost atat de preocupata sa ma razboiesc cu mine.
Am lasat timpul sa treaca si am ignorat oameni. Astazi regret ca m-am lipsit de prezenta multor colegi, ca nu am profitat de tineretea si entuziasmul lor.
Dau la schimb toate frustrarile mele pe un pumn de prieteni de suflet...Inteligenti, frumosi si curajosi, poarta pe langa toate aceste calitati un plus care ii face deosebiti in specia lor.

Va urma...

Consiliere si pseudoconsultanta

Deunazi, intr-unul din momentele mele cele mai inspirate, mi-a revenit in minte o discutie pur teoretica si plina de afectare pe care o purtam cu un apropiat de-al meu. Subiectul tine de specia larga: racile ale societatii noastre mult prea mercantile si superficiale, si anume complexul consilierii si falsa nevoie pentru consultanta de orice fel.
Nu prea ma pot raporta deloc la etapa vremea bunicii sau cum traiau strabunicii nostrii in conditii similare, dar nu cred ca gresesc prea mult afirmand ca consilierea e o chestiune originala a societatii moderne.
Pe piata muncii, exista un numar considerabil de consilieri de tot felul, care aduc contributii financiare consistente in domeniile in care profeseaza: consilieri juridici, financiari, psihologi, psihoterapeuti, specialisti in probleme de cuplu, consilieri in relatia cu Dumnezeu, consilieri nutritionisti, profesionisti in make-up, intretinere sau vestimentantie, consultanti in probleme de comunicare, specialisti in integrare europeana, etc. Exemplele sunt nenumarate, si daca stau bine sa ma gandesc, aproape orice meserie sau calificare profesionala ne permite sa ne consideram cu totii consilieri in specia noastra.
Nu neg importanta sau relevanta acestor meserii, cu atat mai mult cu cat aceasta diviziune amplificata a muncii ne permite sa avem acces la servicii si marfuri superioare calitativ comparativ cu alte perioade.
Frustrarea mea are in vedere faptul ca aceasta specilizare exagerata presupune in acelasi timp o incapacitatea sporita de-a face fata problemelor reale din viata de zi cu zi. Americanii, sunt atat de eficienti si de buni profesionisti in domeniul lor de activitate, incat au uitat sa gandeasca singuri. Se pot lauda intradevar ca sunt sacri in infilaterea becului, insa atunci cand se pune problema sa gateasca apeleaza la fast-food si conserve. Ca sa acopere lipsa de profunzime si lacunele unei educatii sanatoase, societatea americana le pune la dispozitie un preot cu chef exagerat de viata si extrem de diferit de formalul nostru popa cu glas nazal.
Super-specializarea asta tipica societatilor dezvoltate este atat de exagerata incat putem ajunge cu usurinta la concluzia ca orice specialist este un consultant de un anumit gen, absolut indispensabil.
Ajungem atat de apreciati in profesia noastra, incat nu mai avem timp si energie pentru activitatile ce acum 20 de ani pareau comune. Un avocat ce lucreaza astazi in consultanta este atat de ocupat in a-si lua in serios meseria, incat nu mai poseda energia si timpul fizic pentru viata personala sau implinire sufleteasca. Si cum societatea are grija sa acopere toate aceste lipsuri inerente, nu-i va fi deloc greu avocatului nostru sa apeleze la un alt specialist, poate unul in psihoterapie sau consiliere de cuplu.
Un specialist iti poate pune la dispozitie metode si alternative in solutionarea problemelor de orice fel, insa cred ca este exagerat sa pretindem ca astfel de masuri ne pot face mai fericiti sau mai impliniti. Apelul pe care il facem tot mai des la diversi altii demonstreaza incapacitatea noastra sporita de-a ne dezvolta niste calitati instinctive, talente specifice naturii umane. E normal ca un contabil sa detine controlul situatilor contabile sau ca un nutritionist sa ne invete intr-o mai buna masura cum sa ne hranim corect, insa e contrar bunului-simt sa uitam ca echilibrul, chiar daca sacrifica performanta este o solutie mult mai sanatoasa pentru viata noastra personala.
Riscul de-a esua este cu atat mai neplacut cu cat sansele noastre de reabilitare sunt scazute. Suntem doar consilieri pentru problemele altora, nu si pentru ale noastre. Stim doar Real Estate sau cum sa vindem vacante in Maramures, insa nu cunoastem motivul pentru care copiii nostri nu sunt pe masura asteptarilor. Societatea asta pseudo-pacifista si axata pe comunicare ne-a facut sa uitam esentialul, ne-a satisfacut imaginatia cu vise marunte si meschine, ne-a transformat in omuleti debili si ne-a lipsit de-o structura morala sanatoasa.

Semnificatii pentru fericire

Ma gandesc in ultimul timp tot mai mult la continutul unei notiuni dintr-o perspectiva cu totul si cu totul personala, si anume: fericirea. O notiune marunta, din categoria hai sa vorbim discutii sau cum sa tratam nefericirea ca boala secolului.
Din punctul meu de vedere fericirea si toate semnificatiile profund teoretice care incearca s-o explice sunt total lipsite de profunzime, si fie-mi iertata nerusinarea, de bun-gust. Si asta nu pentru ca definitiile altora ma nemultumesc pentru ca sunt prea putin serioase sau pentru ca nu sunt pe gustul meu, ci pentru simplul motiv ca fericirea sau neferirea este o chestiune personala. Nu o definesc eu, nu imi apartine, si prin urmare nu ma simt legata s-o explic folosind criteriile altora.
Dar sa revin, fericirea asta cu care suntem intoxicati este total lipsita de continut, si asta pentru ca societatea care o defineste este una mercantila, superficiala si generalista. Revistele feministe promoveaza figura femeii Rexona, capabila sa fie super sexy, bine imbracata si cu libidoul ridicat. Asteptarile superficiale sunt evident pe masura: femeia care nu corespunde profilului este eliminata din competitia pentru femeia visurilor. In aceeasi masura, fetele cresc femei asteptand Feti-Frumosi din categoria: om de afaceri, serios, frumos si care citez "sa ma puna in valoare".
Asteptam ca fericirea sa ne loveasca in crestetul capului, pentru ca din nu stiu ce motive suntem indreptatiti sa credem ca o si meritam de drept. Ne poate insa lovi din plin o astfel de asteptare, atata timp cat nu o definim, nu-i dam o semnificatie proprie?
In ce ma priveste cred cu convingere, ca fericirea nu este neaparat o stare, atat cat este o cautare. Una inutila, evident pentru ca imi pot imagina o situatia in care cautarea sa se poata finaliza intr-o stare de perfect echilibru. Si pana la urma daca e sa ne raportam la un astfel de moment o facem prin comparatie cu alte momente, mai putin reusite. Altfel spus, imi este greu sa imi imaginez satisfactia fara sa ma raportez la reversul medaliei, nefericirea.
La fel de nesincer, societatea in care traim defineste nefericirea adeseori facand trimitere la racile specifice: depresia sau stresul. Mi se pare ridicol si bizar sa cred ca un om inteligent poate accepta ca pana si insuccesul personal este lipsit de originalitate si atat de comun. Si ce e mai trist de atat e ca, intradevar majoritatea dintre noi culpabilizeaza esecul folosindu-se de trimiteri generaliste. Mi-e greu sa cred ca am ajuns intr-un moment in care pana si in neimplinirea noastra suntem niste obisnuiti, dintr-o categorie larga, fara distinctie sau comparatie fina.
Nu suntem atasati de o idee realista in privinta acestei notiuni, si daca stau sa ma gandesc bine, e mai sanatos asa. Dezideratul fericirii, oricat de lipsit de contur ar fi imprima sete de viata si in putine cazuri, nevoia de autoperfectionare. Dorinta, satisfactia sau placerea imi par mai pline de continut, insa mai putin inalte. Fericirea este pana la urma un termen-conventie, o notiune fara fond, o inventie pe care incercam cu disperare s-o umplem de continut.

Sa fim sau sa nu fim...speciali?!

Purtam mai devreme o discutie cu privire la unicitatea nostra ca fiinte umane. Evident, discutia noastra era facuta pe ton de gluma si nicidecum cu intentia de-a ne ilumina. Da, suntem speciali, la fel ca toate fiintele unice si speciale de pe Pamant.
Este indeajuns pentru tine? Si cu toate ca textul asta este mult prea neserios, el e perfect adevarat. Daca fiecare dintre noi ar trai sentimentul ca este un exemplar deosebit printre atatia oameni speciali, ne-am pierde repede interesul in a mai fi deosebiti.
Nu contest diferentele biologice, sociale sau de alta natura care ne fac diferiti, insa prin asta nu inteleg decat ca suntem altfel, ca avem alta educatie, alta structura biologica, alte capacitati, alte posibilitati. Suntem diferiti, nu contest, insa de aici si pana la a pretinde ca suntem si speciali este mai mult decat pot eu sa inteleg.
Invatam zi de zi ca ar trebui sa avem atitudine, sa luptam pentru a face lumii cunoscuta personalitatea noastra, ca suntem mai presus de morala cuminte. Cu toate astea propovaduitorii unei astfel de psihologii motivationale sunt autorii unei societati mercantile, ce frizeaza bunul-gust, o tipologie ce imita americanul superficial, polivalent si supererou. Si ce mi se pare mai demn de dispret e ca toate modalitatile astea superficiale ce te indeamna cum sa traiesti, cum sa fii fericit sunt generaliste si meschine. Cum ai putea sa inveti sa fii special si fericit devenind adeptul unui cult care se adreseaza tuturor? Fericirea e in mod sigur o reteta personala, asa cum nu crestem oameni speciali hranindu-ne cu teorii fabricate pentru suflete debile.
Cu toate astea, traim cu convingerea ca suntem necesari, cel putini apropiatilor nostri. Pentru ei suntem cu adevarat speciali, nu pentru ca plecarea noastra ar fi de neinlocuit, ci pentru ca sufletul lor nu va accepta sa iubeasca un inlocuitor, indiferent de cat de deosebit s-ar dovedi in specia lui. Concluzia mea este trista, si asta pentru ca realizez ca suntem prea preocupati in a fi putin comuni, cand ar trebui de fapt sa ne aplecam spre tertii aceia de buna-credinta care ne dau valoare si pot sa ne cantareasca in mai buna masura.
Accept ideea ca suntem speciali prin comparatie, ca este imperios necesar sa ne raportam la niste criterii obiective, si ce criterii ar putea servi mai bine cauzei decat comparatia cu cei multi, succesele noastre marunte sau chiar propria apreciere? Daca se pune insa problema sa ne raportam la realitate, nu la motivatii interioare, e mai firesc sa ne intrebam cat de speciali ne cred parintii, iubitii, prietenii si de ce nu adversarii nostri. Pentru restul, nu doar ca suntem indiferenti, ci pur si simplu…nu suntem deloc.
Pentru fiecare dintre noi, credinta sincera ca suntem deosebiti ne face deosebiti. Credem cu tarie ca avem dreptate, ca iubim mai intens ca restul, ca suntem mai deschisi la minte decat colegii de breasla, ca suntem mai bine imbracati decat tipa de la metrou, ca ne prind mai bine ochelarii cu rame inchise, etc.. Si daca e sa recunoastem si avantajele pe care altii le au asupra noastra e ideal, cu atat mai mult suntem o categorie sui generis.
Cu greu imi dau seama care e intentia mea. Teoria asta a celor speciali mi se pare prea mediatizata, cat sa mai fie o chestiune de principiu. Nu vad de ce vulgarizam notiuni, doar pentru a da castig de cauza motivatiei noastre. Suntem ceea ce suntem, si daca credem uneori ca suntem speciali, asta se vede prea putin...

Justine sau nefericirile virtutii de Sade

M-am lasat atrasa zilele astea intr-o disertatie mai mult sau mai putin neobisnuita cu privire la virtutile unei femei din secolul al XVIII-lea, si spun asta pentru ca eram pregatita sa citesc o carte a carui autor a sugerat secolelor urmatoare un nou concept: sadismul.
Sadismul este definit in dictionare ca fiind cruzime extrema, iar intr-o varianta specifica presupune o deviatie sexuala ce consta in placerea de-a provoca suferinte fizice partenerului. Si exact asta am gasit in romanul marchizului de Sade. Neobisnuitul lecturii mi-a fost dat insa de modalitatea in care scriitorul isi face cunoscut punctul de vedere: ironie mascata sub indulgenta si compasiune iesita din comun pentru un personaj ale carui trasaturi si intamplari sunt vadit exagerate sub aspectul realitatii. Ce inseamna asta? Justine este un personaj construit inafara oricarui tipar, ea este un supra exemplu de bunatate, virtute si credinta. Nefericita asta este atat de virtuoasa incat nu imi provoaca nici o mila iar pe asupritorii ei nu ii pot dispretui.
Biografia lui Sade este deosebita si cred cu convingere ca a imaginat intamplarile lui Justine reproducand cel putin o mica parte din propriile frustrari si deviatii. In mod evident a fost un om aplecat spre desfrau si spre satisfacerea simturilor sale, asa cum o dovedeste putina lui biografie. Cum ar fi putut insa sa faca cunoscuta o astfel de pozitie, decat facand o falsa pledoarie pentru virtute si credinta? Cel putin in mod aparent, moralitatea societatii din secolul al XVIII-lea nu ar fi permisa o poveste in care sexualitatea devianta sa fie personajul principal. Nu sunt insa sigura ca acesta este motivul pentru care Sade alege sa abordeze subiectul construind destinul unei virtuoase iesite din comun. Transpare o ironie grosolana din cantitatea si calitatea suferintelor personajului feminin incat imi este greu sa cred ca poate exista o femeie care sa indure fara sa cedeze, si daca totusi a existat, atunci pozitia ei se explica prin teribilism sau fanatism. Si asta e motivul pentru care acest roman-foileton este convingator pentru mine.
Oricat de dezgustatoare ar parea mintilor obisnuite o viata dominata de perversiuni sexuale, pozitia unei virtutii ce mascheaza lipsa de profunzime imi este la fel de neplacuta. Virtutea, sau cel putin felul cum ne raportam la aceasta notiune, nu este o chestiune care sa faca obiectul unei credinte aproape religioase pentru sine. Nu este si nici nu poate fi motiv pentru indelungate suferinte fizice sau sufleteste si nici nu mi-o pot imagina motiv al dispretului public, asa cum lasa de crezut Sade. Mi-e greu de crezut ca virtutea poate insemna atitudine sau trasatura principala de caracter, si daca cineva se poate imagina in felul acesta este la fel de lipsit de bun-simt ca cei ce adopta perversiunile sexuale ca mod de viata.
Ar trebui, cel putin sa fim la fel de indulgenti in a intelege un stil de viata ce are ca nucleu satisfacerea nevoilor personale, asa cum avem ingaduinta pentru cei ce fac din virtute o marca. De fapt, imi e mai usor sa inteleg perversiunile sexuale ca rezultat al unor transformari biologice sau sociale, decat sa am compasiune pentru nefericirea unor personaje, reale sau imaginate care isi fac din pseudo-calitati atuuri.