Colectionarul de John Fowles

Nu am mai scris de mult. Am incercat...insa nu am reusit. De fiecare data renunt. Iubesc prea mult cartile cat sa pot scrie mult prea sincer despre ele. Si ca sa nu recunosc ca sunt o lasa imi spun ca e pacat sa stric impresia pe care mi-o produc cartile astea cu cateva fraze umflate si afectate.
De data asta insa nu renunt. Nu stiu de ce. De parca nu as fi constienta ca ce fac eu aici nu e nici macar o recenzie de scoala, ci un exercitiu slab, o modalitate copilareasca de a-mi demonstra ca nu renunt la lucrurile care imi fac intradevar placere. Da, placere... ma cufund cu orele intr-o stare de totala nepasare, uitand ca altul este scopul meu final, prioritatea!
Dati prioritate prioritatilor! Asa suna un text ieftin de literatura motivationala! Urasc cartile astea, asa cum urasc faptul ca s-ar putea sa existe un sambure de adevar in recomandarile astea ce fac (chipurile!)sute de americani fericiti si eficienti. Poate daca reusesc sa finalizez o astfel de lectura o sa inteleg si eu cum sta treaba cu fericirea ca bestseller!
Alta este insa intentia mea: sa transpun un pic din povestea Colectionarului intr-o maniera personala. Firul epic? Un functionar aparent obisnuit, preocupat in mod obsesiv de colectia lui de fluturi face o pasiune pentru o tanara frumoasa cu veleitati de pictorita. Doar ca atunci cand posibilitatile lui materiale se maresc intr-o modalitate cu totul banala (vesnicul loz in plic) va face ceea ce, sustine el, fac toti atunci cand ajung sa-si permita. Se rupe cu totul de inexistenta lui viata sociala si se dedica unui singur scop: o rapeste pe Miranda si o rupe de lume, incercand sa ii cumpere afectiunea. O rapeste, si in final o ucide, prentru ca refuza sa piarda cel mai frumos fluture din colectie.
Acum ca incerc sa rezum povestea, mi se pare si mie banala. Dar m-a cucerit; nu pentru ca este un material ineresant din punct de vedere psihologic, nu pentru ca incerc ca viitor jurist sa incadrez problema din penct de vedere penal(romanul consta de fapt in confesiunile acestui sociopat si ale Mirandei), ci pentru ca e o poveste simpla, despre cum poti sa te justifici in fata ta, in fata celui mai slab judecator.
Ne raportam in primul rand la forul nostru interior. Propria regie, propriul scenariu. Doar ca cei mai multi dintre noi, aleg sa colaboreze. Personajele lui Fowles aleg insa sa nu faca compromisuri de dragul sociabilitatii.
Crima Colectionarului si pasiunea lui bolnavicioasa nu imi produc nici un sentiment de oroare. Ii gasesc justificare, la fel cum i-am gasit-o si lui Raskolnikov, si asta pentru ca personajele imaginate se dezvolta in universul creat de autor, fara referinte exterioare, propriul univers, argumente marunte si meschine. Hm, daca stau sa ma gandesc bine...this is every day life, not just fiction.

Groapa de Eugen Barbu

Un roman ales la întâmplare. Nicio recomandare din partea vreunui prieten avizat, doar un autor a cărui nume are o oarecare sonoritate pentru mine. Nimic trist, doar că lecturile serioase se fac în mod ordonat, urmărind să dezvolte niste abilităţi încă de timpuriu. Cantităţile mari de beletristică nu aduc neapărat un spor de valoare dacă sunt aleatorii şi dezordonate.
Astăzi îmi este uşor să fac o selecţie realistă, însă concluziile la care ajung greşesc tocmai prin sinceritate şi lipsa oricărei intenţii. Mi-ar fi fost probabil mai de folos atenţia şi grija unui cititor de carieră care să urmărească evoluţia mea în timp, care să îmi recomande un anumit gen de lecturi potrivite vârstei şi nivelului de înţelegere. Aşă că îmi asum întreaga responsabilitate pentru felul cum percep zilele astea realitatea, căci cărţile pe care le consum efectiv au avut şi încă au o contribuţie semnificativă în ce mă priveşte.
Recitesc rândurile astea şi îmi vine să râd. Cred că în final caut justificări pentru felul meu de-a fi. Îmi place să cred că am învăţat să simt şi să judec prin ochii altora şi poate că nu sunt prea îndrăzneaţă spunând asta. Am crezut toată adolescenţa mea că sunt în posesia unui atu de mare preţ, un bănuţ de aur care mă va ajuta să cumpăr un loc în rândurile mai din faţă. Şi acum mai cred asta, însă convingerea mea şi-a mai pierdut din tărie; între timp am învăţat să mă raportez la sisteme de valori general acceptate. Cum începe povestea(nu povestea Gropii, pe asta o mai amân un pic, că prea îmi place să vorbesc despre mine)?
Mai întâi am greşit pentru că am crezut prea mult în mine şi evident am eşuat. Apoi, vine frustrarea şi zbuciumul. Încercările repetate şi inutile de-a-mi demonstra că pot. Nu prietenilor, nu părinţilor, mie, a se citi cel mai aprig duşman... Încă mă mai lupt cu el.
Să revin. M-am pierdut pe drum, însă simţeam nevoia să îmi las gândurile să zboare. Prea mi s-a reproşat că recenziile astea ale mele seamănă cu comentarii literare de şcoală. Acum însă m-am întrecut pe mine şi n-am lasăt la lumină nimic din firul poveştii lui Barbu.
Oile mele... Groapa lui Barbu plasează Bucureştiul la începutul secolului XX. Un cartier sărac, Cuţariada, unde viaţa îşi are alt ritm. Multă mizerie, sărăcie şi pasiuni sănătoase. Personajele sunt adevărat româneşti, credibil şi simplist construite: un staroste de hoţi ce iubeşte cu înfrigurare o ţigancă dorită de toţi, un cârciumar cu ambiţii de înnavuţire, o copilă prostuţă hrănită cu foiletoane romanţioase şi ieftine, o gaşcă de babe ştirbe care fac gălăgie la câte o mormântare.
Realitatea zugrăvită de autor este sugestivă, nimic exagerat, nicio urmă de închipuire sau de falsitate. Un Bucureşti aflat la începuturi care se pregăteşte să educe generaţiile următoare. Mizeria există pe toate chipurile, însă construcţia epică a romanului nu te sperie şi asta pentru că întreaga atmosferă redată este lipsită de orice afectare.
În rest, bucurie să fie ...Mai multe fraze nu pot lega în seara asta!

Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Am neglijat într-o manieră cu totul nepoliticoasă faţă de inteligenţa mea să scriu câteva impresii despre aceste Convorbiri cu Octavian Paler, gen de lectură cu totul neobişnuit pentru mine. Acum e un pic prea târziu să mai dau glas unor gânduri proaspete.
Majoritatea cărţilor pe care le citesc îmi parvin din întâmplare, fără să îmi propun un anumit gen sau să ţin cont de o încadrare generală. Primesc cartea dintr-o glumă, un pic sub influenţa unei infatuări mărunte. Şi nu mă pot desprinde de ea... Nu este o lectură impresionantă, doar că emană personalitatea unui intelectual cu greutate: ardelean, reacţionar, bătrân, dezamăgit, lipsit de ambiţii. Îmi place figura aceasta...Chiar dacă nu-i cunosc scrierile, iar reputaţia sa o percep foarte vag din mass-media şi din cariera lui de ziarist, am sentimentul că-l cunosc pentru că mi-l recomandă cărţile şi educaţia.
Dejamăgirea şi luciditatea sunt prezente în conversaţii. O analiză inteligentă şi realistă planează asupra figurii lui Paler, care domină cu personalitatea sa întreaga construcţie. Conştiinţa că fiecare dimineaţa e pentru el o concesie, o negociere, îl pune într-o lumină interesantă. Nu este deloc un ridicol, ci doar un bătrân de 80 de ani cu o atitudine sinceră care cântăreşte sentimentele, cariera de ziarist, părinţii, epoca comunistă şi...oţetarii din faţa casei.
Câţi dintre noi vom avea privilegiul de a analiza cu atâta luciditate viaţa? Şi câţi dintre noi chiar şi-o doresc? Aş vrea să ştiu cine sunt, dar nu privită din perspectivă personală, ci social-umană. Prietenie, complexare sau neîmplinire?
Încep să fiu conştientă că puţina mea manifestare exterioară e măruntă, şi că nu am nici o justificare pentru lipsurile sau neîmplinirile mele. Aleg să trăiesc printre oameni, aleg să-mi reproşez lipsa de entuziasm şi aleg să zâmbesc mai mult decât o simte sufletul...

Orbitor- aripa stângă

Orbitor- aripa stângă

Nu întâmplător se spune că fiecare carte citită e o nouă încercare ratată de cunoaştere a sinelui. Mă macină de fiecare dată un sentiment naiv că poate o nouă poveste este un motiv suficient de bun să afirm că mă cunosc mai bine, şi întind ambiţia până acolo încât să cred că sunt o cunoscătoare. Un fel de contra argument penibil cu care sunt dispusă să parez atacurile unui bun prieten de-al meu care mă apostrofează prea des, spunându-mi: „Nu ai şcoala vieţii”. De altfel şi argumentul e la fel de penibil ca frământarea mea.
Îl descopăr pe Cărtărescu cu emoţie şi curiozitate. Mă atrage valoarea lui umană, şi mai puţin experienţa literară, asupra căruia de altfel nici nu prea insistă.
Marcat de o serie de experinţe mai mult sau mai puţin onirice, amintirile lui se leagă armonios de o serie de simboluri absurde. Mama e cea care i-a inspirat aceste reflecţii, însă abordarea acestui laitmotiv e cu totul neaşteptată. Să nu credeţi că discursul lui Cărtărescu e obositor şi fad, sau că se rezumă la a povesti o copilărie tandră şi naivă, marcată de imaginea blândă a mamei. Nicidecum...mama e prezentă în atmosfera şi în experienţele lui extatice ca un soi de simbol nenumit, o fiinţă slab conturată, dar o prezenţă apăsătoare în conştiinţa autorului.
De altfel, subiectul acestui roman autobiografic absurd, nebun e foarte greu de desluşit pentru mine...singurătate apăsătoare, inteligenţă mofturoasă, o viziune profundă şi uşor afectată.
Ar fi trebuit să mă întristeze, şi probabil că asta e şi reacţia normală citind Orbitor-aripa stângă. Dar astăzi nu vreau să-mi pară rău pentru alţii, şi nici nu vreau să visez mai mult decât o face un om normal...vreau să mă recunosc în chipurile prietenilor, vreau să-mi asociez cuvintele ca fiind parte din sufletul meu, vreau să accept că nici o altă experienţă nu poate fi închiriată sau cântărită.
Şi cartea asta mă debusolează complet... nu vreau să mă înduioşez citind un joc absurd!

Lucien Leuwen de Stendhal

Cine a manifestat interes pentru Roşu şi Negru lui Stendhal, va simţi în mod real desfătare citind de asta dată povestea lui Lucien Leuwen, în mai puţin cunoscutul Roşu şi Alb, aşa cum mai este denumit în subsidiar romanul. Mărturisesc cu ruşine că nu înţeleg motivul pentru care autorul şi-a denumit lucrările în acest fel, iar comentariile critice nu mă satisfac, pentru că nu sunt în mod nemijlocit rezultatul lecturilor mele.
Lucien este fiul unui bancher extrem de bogat din Franţa secolului al XIX-lea, personaj complex construit, în acelaşi stil specific stendhalian.
Tatăl, om inteligent şi extrem de spiritual, încearcă să-i construiască fiul său un viitor rezonabil, urmărind o poziţie socială. Foarte probabil, metafora utilizată pentru titlu urmăreşte evidenţierea poziţiei financiare, căci Lucien Sorel spre deosebire de Leuwen este lipsit de o poziţie financiară avantajoasă, şi bineînţeles aspectul sentimental nelipsit pesonajelor lui Stendhal.
Mama lui Lucien este o femeie de lume, inteligentă şi simţitoare, partenera perfectă pentru bancherul de succes. Un aspect care m-a frapat citind acest roman târziu, este deplina înţelegere în care convieţuiesc cei trei Leuwen, deşi par să aibă concepţii total diferite. Părinţii afirmaţi în societate, nu neglijează sentimentele fiului lor, pe care doresc nu doar să-l împovăreze cu o viitoare avere.
Prima parte a lucrării urmăreşte debutul tânărului într-o societate a nobililor de provincie, a căror interese se văd îngreunate de situaţia politică a vremii. Această societate se arată refractară ideii de a socializa cu burghezii, fie ei foarte bogaţi sau spirituali. Lucien reuşeşte să pătrundă în acest mediu, deşi înclinaţiile sale politice sunt cele ale unui iacobin. Aici se îndrăgosteşte de o tânără văduvă, doamna de Chasteller, pe care se vede nevoit să o părăsească din cauza unor intrigi de provincie.
Întors la Paris, dezamăgit de gustul acestei iubiri, se lasă purtat de tatăl său în societate, şi mai ales în viaţa politică faţă de care manifestă un real dezgust. Munceşte cu foarte multă sărguinţă, deşi dispreţuieşte stilul acesta meschin de viaţă, cu singura dorinţă de a-şi îneca suferinţa şi de-a mulţumi grija părinţilor. Raportor la Consiliul de Stat, om de încredere a ministrului de interne, Lucien este antrenat într-o serie de evenimente determinate de alegerile pentru desemnarea deputaţilor, prilej cu care desfăşoară o serie de acţiuni contrare firii sale. Tatăl, dispus să se ocupe de viitorul lui, lansează o serie de speculaţii şi acţiuni inteligente, dobândind astfel greutate în şedinţele Camerei, cu ajutorul spiritului său. Se fereşte însă să-l îngreuneze pe fiul său cu o poziţie prea înaltă, şi de aceea ticluieşte o iubire puternică pentru acesta, iubire care să-l menţină în vizorul societăţii pariziene.
Din păcate, romanul a rămas neterminat, însă schiţele dezvăluie sfârşitul pe care şi l-a dorit Stendhal pentru personajul său, şi anume o viitoare căsătorie cu doamna de Chasteller.
Tot farmecul scrierilor acestui autor stă în modalitatea cum sunt construite personajele sale. Realiste şi complex definite, Stendhal dă viaţă unor personaje lipsite de afectare şi fals, căci el este singurul în măsură să sensibilizeze inteligenţa cititorului pentru o figură inexpresivă în realitate, cu defecte evidente. Acesta este probabil motivul pentru care criticile literare adresate personajelor stendhaliene sunt ciudate de frapante în comparaţie cu imaginea şi gustul pe care ţi-l lasă lectura simplă. Leuwen nu este doar prototipul burghezului tânăr, care şi-a dat doar silinţa să se nască, el este inteligent, desăvârşit în sentiment, deloc ambiţios sau meschin, în esenţă un personaj simpatic cititorului. Insistă să cred că Stendhal n-a creat motive literare definitive, ci doar personaje învinse sau îndemnate de întâmplări.

Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste de Stendhal

Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste


Amintirea Mănăstirii din Parma şi a romanului Roşu şi Negru de Stendhal m-a convins să răsfoiesc, cu destul de puţin interes iniţial, o carte de acelaşi autor: Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste. Surpriza mea a fost să descopăr că de fapt mă aflu în faţa unor memorii în genul Confesiunilor lui Rousseau, mult mai neglijent redactate, însă, lucru de apreciat, prea puţin afectate sau romanţate ca acestea din urmă.
Ce am remarcat citind aceste memorii? Stendhal, pe numele adevărat Henry Beyle, este o fire complexă şi puţin ciudată, o personalitate puternică, un om de lume puţin desăvârşit, după cum mărturiseşte, care şi-a consumat energiile într-o societate a saloanelor, a femeilor frumoase şi spirituale de la începutul secolului al XIX-lea. Cuvinte mult prea categorice pentru un scriitor atât de apreciat? Învât să judec simplu şi să cred în puterea raţionamentelor mele, şi credeţi-mă, nu fac altceva decât să urmez preceptele lui Beyle.
Mare parte a amintirilor sale vorbesc despre o perioadă de circa 16 ani, şi anume copilăria petrecută în sânul familiei sale din Grenoble. Perioada pare să fie foarte nefastă, şi asta pentru că autorul consideră că a fost modalitatea prin care rudele sale şi-au risipit energiile negative şi frustrările pe care moartea timpurie a mamei sale le-a provocat.
Tatăl este un ultraregelist cu pretenţii de aristocrat care nu l-a iubit decât pentru că îi purta numele; mătuşa Seraphie este o habotnică care şi-a dat silinţa constant să-i amărască copilăria, fapt pentru care la moartea ei timpurie tânărul Henry se aruncă în genunchi pentru a mulţumi cerului pentru că a scăpat de ea, în condiţiile în care acesta este ateu convins; bunicul, tatăl mamei sale, un medic instruit, singurul capabil să poarte o conversaţie inteligentă, este unul dintre puţinii căruia îi poartă afecţiune şi respect. Educaţia îl determină, în mod paradoxal, să urască Bourbonii, preoţii şi ipocrizia, şi asta pentru că familia sale are o atitudine contrară. Singurii săi prieteni sunt servitorii şi cărţile, faţă de care va manifesta interes, cu toate că lecturile sale nu sunt extraordinare(din păcate, nici nu insistă asupra acestui aspect foarte mult).
Înfiinţarea unei Şcoli Centrale îi lărgeşte foarte mult perspectiva, având posibilitatea să cunoască tineri de vârsta lui, şi să persevereze în cunoaşterea ştiinţelor exacte a cărui studiu îl începuse sub îndrumarea educatorilor particulari, aşa cum se obişnuia în epoca respectivă. Se simte ataşat de matematică, a căruia cunoaştere aprofundată pare să-i deschide drumul spre Paris, căci viitorul Stendhal îşi doreşte să plece din Grenoble, faţă de care nu resimte decât silă. Dorinţa de a pleca i se împlineşte în 1799, când sub pretextul unui examen la Şcoala Politehnică, se desprinde definitiv de destinul familiei sale. La Paris se simte complet dezolat, refuză să-şi de-a examenul, însă se lipeşte involuntar de rudele sale de aici, care îi deschid drmul spre o carieră în administraţia lui Napoleon.
De aici, memoriile sale îşi pierd cursivitatea, pentru că perioada cuprinsă între 1805-1821 este pusă sub tăcere, probabil din cauza lipsei de constanţa a autorului. Această perioadă însă este cea mai interesantă pentru cititorul cu pretenţii de istoric amator şi asta pentru că ar dezvălui acestuia adevăratelor sale relaţii cu Napoleon Bonaparte. Îl consideră un mare om de stat, cu puţine slăbiciuni, pe care însă nu se fereşte să le amintească, ca un adevărat om de spirit al saloanelor pariziene.
Citind memoriile sale, ajung la concluzia firească, de altfel, că scriitorul Henry Beyle este un om de lume a cărui pasiuni se învârt în societatea doamnelor şi a oamenilor politici sau literaţi ce depind în mod absolut ridicol de favorurile metreselor. Nu se fereşte însă să catalogheze figurile întâlnite cărora le atribuie defecte şi calităţi bine judecate şi nicidecum superficiale.
Interesul scriitorului pentru femei este constant dealungul vieţii; nu se fereşte de legături sentimentale, căci acestea sunt singurele în măsură să-i satisfacă personalitatea. Ciudat mi se pare, însă faptul că întreaga societate pe care o frecventează pare să „sufere” de aceleaşi lacune comportamentale. Nu există femeie de spirit fără 2-3 amanţi, şi acestea dintre figurile cele mai importante ale Parisului; de altfel această stare de fapt este cunoscută şi de la sine înţeleasă în astfel de cercuri. Atitudinea aceasta este cel puţin bizară, chiar şi în secolul nostru, şi asta pentru că aceste saloane nu erau promotoarele unei naive libertăţi sexuale moderne, ci adevărate enclave ce împărţeau favoruri şi funcţii politice.
Sinceritatea scriitorului merge până acolo, încât nu se sfiieşte să încropească o listă cu femeile ce i-au marcat existenţa. Ipocrizie veţi spune. Henry Beyle nu ar întâmpina mari greutăţi în a se adapta în societatea noastră modernă, doar că, îmi permit să am îndoieli în privinţa plăcerii pe care ar resimţi-o în mijocul conversaţiilor noastre! Am fi total lipsiţi de spirit, şi la o analiză mai minuţioasă, inexpresivi. Nu i se poate reproşa însă acestui om de lume vulgaritatea, căci deşi pare superficial, femeile iubite nu sunt puse într-o lumină defavorabilă şi nici măcar nu insistă prea mult asupra naturii relaţiilor pe care le-au avut. Poate de acea am rezerve în privinţa imoralităţii acestei personaj. În fond, iubirile lui Stendhal sunt extrem de naive, prieteneşti, sursă de inspiraţie pentru romanele sale.
Succesului lui ca scriitor porneşte, la fel ca în cazul lui Rousseau sau Voltaire, de la influenţa pe care a exercitat-o în lume, ca om de spirit, protejat indecis a lui Napoleon, poate pasiunea lui pentru femei. Dincolo de valoarea literară a operei sale, Stendhal rămâne un model de neadaptare, inteligenţă şi spirit. Aşa că pornesc cu încăpătânare spre cunoaşterea altor opere ale sale, privite de această dată cu ochii cititorului amator ce a luat cunoştinţă de Stendhal ca omul de lume, Henry Beyle.

Nopţi albe şi Smerita de Dostoievski

Nopţi albe şi Smerita

Romanele lui Dostoievski au avut întotdeauna un efect binefăcător asupra conştiinţei mele. Stilul lui este inconfundabil pentru mine, şi sunt sigură că pot să-l recunosc în orice condiţii; fie că este vorba de opere scrise la maturitate ca Idiotul şi Fraţii Karamazov sau simple încercări literare de început, Dostoievski impune respect şi forţează inteligenţa cititorului. Cunoscător atent al firii umane, el nu foloseşte simboluri sau personaje definitive, nu mudăreşte firul epic cu strategii ieftine de încadrare sau cosmetizare.
Atmosfera romanelor sale este sumbră şi iar eroi săi sunt supuşi unei analize serioase ce încântă cititorul. Poate sună paradoxal, însă cred cu tărie cu nu există o operă care să emane mai multă viaţă şi optimism ca opera dostoievskiană, în ciuda aparenţelor. Nu există realitate mai curată sau personaje mai realiste ca personajele acestui scriitor.
Romanele Nopţi albe şi Smerita sunt cu siguranţă romane de început, şi asta pentru că poveştile nu sunt atât de amplu expuse, iar personajele sunt simple motive pentru eroi de mai târziu, însă stilul emană siguranţă încă de pe acum şi o binecunoscută durere de cap, un fel de menghină ce-ţi presează creierii într-un fel plăcut. Nu te poţi desprinde şi nu poţi amâna cu nici un chip o lectură atât de plăcută, chiar dacă este vorba de un roman epistolar de mai puţin succes.
Nopţi albe este jurnalul unui tânăr singuratic, schiţa viitorului erou din Crimă şi pedeapsă, care se îndrăgosteşte într-un mod absolut previzil de o tânără domnişoară. Nastenka este întruchiparea viselor fără ţintă din trecut, obiect de adorare, o reabordare a fanteziei înflăcărate a celui ce nu trăia prea mult, ci doar înfiripa imaginativ poveşti. Şi pentru că muza riscă să capete contur, Dostoievski sacrifică iubirea tânărului pentru a-i oferi un nou prilej de reverie: Nastenka iubeşte pe altcineva...
Smerita este jurnalul unui cămătar, scris la căpătâiul soţiei moarte de câteva ore. Subiectul principal: un amestec de nelinişte, regrete şi ambiţie. Soţul îşi chinuie partenera prin tăcere şi dispreţ evident, deşi realitatea ascunde o profundă iubire pentru tânără şi o dorinţă pe măsură de a se realiza financiar pentru a fugi de ruşine şi dezonoare. Povestea se termină printr-o sinucidere neaşteptată, pentru că criza provocată de schimbarea atitudinii cămătarului este mult prea puternică, iar scuzele acestuia o imputare a unei iubire ce nu mai există.