Lucien Leuwen de Stendhal

Cine a manifestat interes pentru Roşu şi Negru lui Stendhal, va simţi în mod real desfătare citind de asta dată povestea lui Lucien Leuwen, în mai puţin cunoscutul Roşu şi Alb, aşa cum mai este denumit în subsidiar romanul. Mărturisesc cu ruşine că nu înţeleg motivul pentru care autorul şi-a denumit lucrările în acest fel, iar comentariile critice nu mă satisfac, pentru că nu sunt în mod nemijlocit rezultatul lecturilor mele.
Lucien este fiul unui bancher extrem de bogat din Franţa secolului al XIX-lea, personaj complex construit, în acelaşi stil specific stendhalian.
Tatăl, om inteligent şi extrem de spiritual, încearcă să-i construiască fiul său un viitor rezonabil, urmărind o poziţie socială. Foarte probabil, metafora utilizată pentru titlu urmăreşte evidenţierea poziţiei financiare, căci Lucien Sorel spre deosebire de Leuwen este lipsit de o poziţie financiară avantajoasă, şi bineînţeles aspectul sentimental nelipsit pesonajelor lui Stendhal.
Mama lui Lucien este o femeie de lume, inteligentă şi simţitoare, partenera perfectă pentru bancherul de succes. Un aspect care m-a frapat citind acest roman târziu, este deplina înţelegere în care convieţuiesc cei trei Leuwen, deşi par să aibă concepţii total diferite. Părinţii afirmaţi în societate, nu neglijează sentimentele fiului lor, pe care doresc nu doar să-l împovăreze cu o viitoare avere.
Prima parte a lucrării urmăreşte debutul tânărului într-o societate a nobililor de provincie, a căror interese se văd îngreunate de situaţia politică a vremii. Această societate se arată refractară ideii de a socializa cu burghezii, fie ei foarte bogaţi sau spirituali. Lucien reuşeşte să pătrundă în acest mediu, deşi înclinaţiile sale politice sunt cele ale unui iacobin. Aici se îndrăgosteşte de o tânără văduvă, doamna de Chasteller, pe care se vede nevoit să o părăsească din cauza unor intrigi de provincie.
Întors la Paris, dezamăgit de gustul acestei iubiri, se lasă purtat de tatăl său în societate, şi mai ales în viaţa politică faţă de care manifestă un real dezgust. Munceşte cu foarte multă sărguinţă, deşi dispreţuieşte stilul acesta meschin de viaţă, cu singura dorinţă de a-şi îneca suferinţa şi de-a mulţumi grija părinţilor. Raportor la Consiliul de Stat, om de încredere a ministrului de interne, Lucien este antrenat într-o serie de evenimente determinate de alegerile pentru desemnarea deputaţilor, prilej cu care desfăşoară o serie de acţiuni contrare firii sale. Tatăl, dispus să se ocupe de viitorul lui, lansează o serie de speculaţii şi acţiuni inteligente, dobândind astfel greutate în şedinţele Camerei, cu ajutorul spiritului său. Se fereşte însă să-l îngreuneze pe fiul său cu o poziţie prea înaltă, şi de aceea ticluieşte o iubire puternică pentru acesta, iubire care să-l menţină în vizorul societăţii pariziene.
Din păcate, romanul a rămas neterminat, însă schiţele dezvăluie sfârşitul pe care şi l-a dorit Stendhal pentru personajul său, şi anume o viitoare căsătorie cu doamna de Chasteller.
Tot farmecul scrierilor acestui autor stă în modalitatea cum sunt construite personajele sale. Realiste şi complex definite, Stendhal dă viaţă unor personaje lipsite de afectare şi fals, căci el este singurul în măsură să sensibilizeze inteligenţa cititorului pentru o figură inexpresivă în realitate, cu defecte evidente. Acesta este probabil motivul pentru care criticile literare adresate personajelor stendhaliene sunt ciudate de frapante în comparaţie cu imaginea şi gustul pe care ţi-l lasă lectura simplă. Leuwen nu este doar prototipul burghezului tânăr, care şi-a dat doar silinţa să se nască, el este inteligent, desăvârşit în sentiment, deloc ambiţios sau meschin, în esenţă un personaj simpatic cititorului. Insistă să cred că Stendhal n-a creat motive literare definitive, ci doar personaje învinse sau îndemnate de întâmplări.

Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste de Stendhal

Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste


Amintirea Mănăstirii din Parma şi a romanului Roşu şi Negru de Stendhal m-a convins să răsfoiesc, cu destul de puţin interes iniţial, o carte de acelaşi autor: Viaţa lui Henry Brulard şi Amintiri egoiste. Surpriza mea a fost să descopăr că de fapt mă aflu în faţa unor memorii în genul Confesiunilor lui Rousseau, mult mai neglijent redactate, însă, lucru de apreciat, prea puţin afectate sau romanţate ca acestea din urmă.
Ce am remarcat citind aceste memorii? Stendhal, pe numele adevărat Henry Beyle, este o fire complexă şi puţin ciudată, o personalitate puternică, un om de lume puţin desăvârşit, după cum mărturiseşte, care şi-a consumat energiile într-o societate a saloanelor, a femeilor frumoase şi spirituale de la începutul secolului al XIX-lea. Cuvinte mult prea categorice pentru un scriitor atât de apreciat? Învât să judec simplu şi să cred în puterea raţionamentelor mele, şi credeţi-mă, nu fac altceva decât să urmez preceptele lui Beyle.
Mare parte a amintirilor sale vorbesc despre o perioadă de circa 16 ani, şi anume copilăria petrecută în sânul familiei sale din Grenoble. Perioada pare să fie foarte nefastă, şi asta pentru că autorul consideră că a fost modalitatea prin care rudele sale şi-au risipit energiile negative şi frustrările pe care moartea timpurie a mamei sale le-a provocat.
Tatăl este un ultraregelist cu pretenţii de aristocrat care nu l-a iubit decât pentru că îi purta numele; mătuşa Seraphie este o habotnică care şi-a dat silinţa constant să-i amărască copilăria, fapt pentru care la moartea ei timpurie tânărul Henry se aruncă în genunchi pentru a mulţumi cerului pentru că a scăpat de ea, în condiţiile în care acesta este ateu convins; bunicul, tatăl mamei sale, un medic instruit, singurul capabil să poarte o conversaţie inteligentă, este unul dintre puţinii căruia îi poartă afecţiune şi respect. Educaţia îl determină, în mod paradoxal, să urască Bourbonii, preoţii şi ipocrizia, şi asta pentru că familia sale are o atitudine contrară. Singurii săi prieteni sunt servitorii şi cărţile, faţă de care va manifesta interes, cu toate că lecturile sale nu sunt extraordinare(din păcate, nici nu insistă asupra acestui aspect foarte mult).
Înfiinţarea unei Şcoli Centrale îi lărgeşte foarte mult perspectiva, având posibilitatea să cunoască tineri de vârsta lui, şi să persevereze în cunoaşterea ştiinţelor exacte a cărui studiu îl începuse sub îndrumarea educatorilor particulari, aşa cum se obişnuia în epoca respectivă. Se simte ataşat de matematică, a căruia cunoaştere aprofundată pare să-i deschide drumul spre Paris, căci viitorul Stendhal îşi doreşte să plece din Grenoble, faţă de care nu resimte decât silă. Dorinţa de a pleca i se împlineşte în 1799, când sub pretextul unui examen la Şcoala Politehnică, se desprinde definitiv de destinul familiei sale. La Paris se simte complet dezolat, refuză să-şi de-a examenul, însă se lipeşte involuntar de rudele sale de aici, care îi deschid drmul spre o carieră în administraţia lui Napoleon.
De aici, memoriile sale îşi pierd cursivitatea, pentru că perioada cuprinsă între 1805-1821 este pusă sub tăcere, probabil din cauza lipsei de constanţa a autorului. Această perioadă însă este cea mai interesantă pentru cititorul cu pretenţii de istoric amator şi asta pentru că ar dezvălui acestuia adevăratelor sale relaţii cu Napoleon Bonaparte. Îl consideră un mare om de stat, cu puţine slăbiciuni, pe care însă nu se fereşte să le amintească, ca un adevărat om de spirit al saloanelor pariziene.
Citind memoriile sale, ajung la concluzia firească, de altfel, că scriitorul Henry Beyle este un om de lume a cărui pasiuni se învârt în societatea doamnelor şi a oamenilor politici sau literaţi ce depind în mod absolut ridicol de favorurile metreselor. Nu se fereşte însă să catalogheze figurile întâlnite cărora le atribuie defecte şi calităţi bine judecate şi nicidecum superficiale.
Interesul scriitorului pentru femei este constant dealungul vieţii; nu se fereşte de legături sentimentale, căci acestea sunt singurele în măsură să-i satisfacă personalitatea. Ciudat mi se pare, însă faptul că întreaga societate pe care o frecventează pare să „sufere” de aceleaşi lacune comportamentale. Nu există femeie de spirit fără 2-3 amanţi, şi acestea dintre figurile cele mai importante ale Parisului; de altfel această stare de fapt este cunoscută şi de la sine înţeleasă în astfel de cercuri. Atitudinea aceasta este cel puţin bizară, chiar şi în secolul nostru, şi asta pentru că aceste saloane nu erau promotoarele unei naive libertăţi sexuale moderne, ci adevărate enclave ce împărţeau favoruri şi funcţii politice.
Sinceritatea scriitorului merge până acolo, încât nu se sfiieşte să încropească o listă cu femeile ce i-au marcat existenţa. Ipocrizie veţi spune. Henry Beyle nu ar întâmpina mari greutăţi în a se adapta în societatea noastră modernă, doar că, îmi permit să am îndoieli în privinţa plăcerii pe care ar resimţi-o în mijocul conversaţiilor noastre! Am fi total lipsiţi de spirit, şi la o analiză mai minuţioasă, inexpresivi. Nu i se poate reproşa însă acestui om de lume vulgaritatea, căci deşi pare superficial, femeile iubite nu sunt puse într-o lumină defavorabilă şi nici măcar nu insistă prea mult asupra naturii relaţiilor pe care le-au avut. Poate de acea am rezerve în privinţa imoralităţii acestei personaj. În fond, iubirile lui Stendhal sunt extrem de naive, prieteneşti, sursă de inspiraţie pentru romanele sale.
Succesului lui ca scriitor porneşte, la fel ca în cazul lui Rousseau sau Voltaire, de la influenţa pe care a exercitat-o în lume, ca om de spirit, protejat indecis a lui Napoleon, poate pasiunea lui pentru femei. Dincolo de valoarea literară a operei sale, Stendhal rămâne un model de neadaptare, inteligenţă şi spirit. Aşa că pornesc cu încăpătânare spre cunoaşterea altor opere ale sale, privite de această dată cu ochii cititorului amator ce a luat cunoştinţă de Stendhal ca omul de lume, Henry Beyle.

Nopţi albe şi Smerita de Dostoievski

Nopţi albe şi Smerita

Romanele lui Dostoievski au avut întotdeauna un efect binefăcător asupra conştiinţei mele. Stilul lui este inconfundabil pentru mine, şi sunt sigură că pot să-l recunosc în orice condiţii; fie că este vorba de opere scrise la maturitate ca Idiotul şi Fraţii Karamazov sau simple încercări literare de început, Dostoievski impune respect şi forţează inteligenţa cititorului. Cunoscător atent al firii umane, el nu foloseşte simboluri sau personaje definitive, nu mudăreşte firul epic cu strategii ieftine de încadrare sau cosmetizare.
Atmosfera romanelor sale este sumbră şi iar eroi săi sunt supuşi unei analize serioase ce încântă cititorul. Poate sună paradoxal, însă cred cu tărie cu nu există o operă care să emane mai multă viaţă şi optimism ca opera dostoievskiană, în ciuda aparenţelor. Nu există realitate mai curată sau personaje mai realiste ca personajele acestui scriitor.
Romanele Nopţi albe şi Smerita sunt cu siguranţă romane de început, şi asta pentru că poveştile nu sunt atât de amplu expuse, iar personajele sunt simple motive pentru eroi de mai târziu, însă stilul emană siguranţă încă de pe acum şi o binecunoscută durere de cap, un fel de menghină ce-ţi presează creierii într-un fel plăcut. Nu te poţi desprinde şi nu poţi amâna cu nici un chip o lectură atât de plăcută, chiar dacă este vorba de un roman epistolar de mai puţin succes.
Nopţi albe este jurnalul unui tânăr singuratic, schiţa viitorului erou din Crimă şi pedeapsă, care se îndrăgosteşte într-un mod absolut previzil de o tânără domnişoară. Nastenka este întruchiparea viselor fără ţintă din trecut, obiect de adorare, o reabordare a fanteziei înflăcărate a celui ce nu trăia prea mult, ci doar înfiripa imaginativ poveşti. Şi pentru că muza riscă să capete contur, Dostoievski sacrifică iubirea tânărului pentru a-i oferi un nou prilej de reverie: Nastenka iubeşte pe altcineva...
Smerita este jurnalul unui cămătar, scris la căpătâiul soţiei moarte de câteva ore. Subiectul principal: un amestec de nelinişte, regrete şi ambiţie. Soţul îşi chinuie partenera prin tăcere şi dispreţ evident, deşi realitatea ascunde o profundă iubire pentru tânără şi o dorinţă pe măsură de a se realiza financiar pentru a fugi de ruşine şi dezonoare. Povestea se termină printr-o sinucidere neaşteptată, pentru că criza provocată de schimbarea atitudinii cămătarului este mult prea puternică, iar scuzele acestuia o imputare a unei iubire ce nu mai există.

Drum bun de Constantin Chirita

Drum bun, Cireşari!

Drum bun, copilărie...
Am plâns ca un copil: fără să ştiu de ce şi fără să mă abţin. Îmi place povestea asta simpatică de pe meleaguri româneşti şi amintind de vremuri comuniste; îmi place mai mult ca Idiotul sau Forsyte Saga. Şi ştiţi de ce? E o poveste despre prietenie şi copilării, e povestea oricui şi dacă vreau pot, pornind de aici să fiu autorul sau protagonistul romanului meu...
Nimic nu mă opreşte să ţes un basm reconfortant cu un Victor sau Ursu pe măsura mea, cu o Maria visătoare şi idealistă, cu un ciufulit blond şi cu nasul puţin în vânt, cu un Dan cu veleităţi de scriitor sau o Lucia aprigă şi mlădioasă, un Ionel ambiţios şi neîncrezător. Şi ca să dau substanţă poveştii mele am să ştiu să leg destinele lor printr-o frumoasă prietenie...nu-i târziu...şi mi se pare că sunt pe drum cel bun.
Îmi sună însă dureros un text pe care îl citesc cu voce tare de mai multe ori: „Creştem, ne ducem undeva, ne descoperim alţii şi cresc şi cei de lângă noi. Nu putem rămâne la fel. Mâine chiar vom fi alţii.” Şah mat...
Iar eu aş vrea la fel ca Maria lui Constantin Chiriţă: „...să se mai repete clipele, sau să mai întârziem noi în ele, să nu le facem prea repede amintiri. Mi-e teamă să nu le plâng iuţeala...mi-e teamă să nu părăsesc prea repede adolescenţa...nu de teama viitorului, de teama să nu regret odată graba...Cu fiecare clipă ne întâlnim o singură dată în viaţă...”
Povestea se termină frumos şi limpede ca orice basm...Victor, de a cărui imagine autorul este evident îndrăgostit, va trăi probabil alături de Laura, fata în alb, setea de oameni buni... Ursu şi Lucia îşi ţin amintirile aproape, între ei nu e loc de mai mult: „noi ne-am spus totul...”, fără cuvinte de prisos. Maria îşi găseşte împlinirea idealului în iubire, aşa cum îi este menit. Ionel descoperă în vise taine ale ştiinţei, îndeajuns pentru a trăi o viaţă. Dan, cel pe care l-am ignorat în mod conştient, prinde alt contur: el caută adevărul, jertfindu-şi propria frumuseţe; poate cel mai bun prieten dintre toţi cireşarii. Tic a învăţat să crească, nu va uita însă veselia...
Voi păstra şi eu veselia, şi dacă cumva o să-mi simt universul zdruncinat o să mă întorc mereu pe aici...Şi astăzi ştiu că n-am să pot trăi niciodată departe de oameni, oricâte de mult vor creşte. Poate că ne creăm unul prin celălalt...
Trec însă mai departe. Nu e cinstit să raţionez pe seama prieteniei, fără încuviinţarea tuturor cireşarilor, aşa că mă rezum la o dorinţă. Voi continua să cred...
Drum bun....

Aripi de zapada de Constantin Chirita

Aripi de zăpadă


Cărţile nu rănesc, dar pot ucide vise. Nu pot să-ţi înţeleagă sufletul, dar te pot oţeli; nu-ţi sunt prieteni, dar te pot învăta să-ţi iubeşti prietenii aşa cum sunt.
Cireşarii nu s-au ales întâmplător. Ca de altfel nici noi; ne alegem prietenii şi ei ne aleg pe noi pe măsura puterilor şi slăbiciunilor noastre, pentru că simţim că nu putem fi întregi fără ei sau pur şi simplu pentru că lipsa calităţilor lor este prilej de desfătare în cei mai nevrednici dintre noi. Orice motiv e acceptat, atâta timp cât există o explicaţie logică. Dincolo de ea, stau argumente ce privesc timpul, obişnuinţa, respectul, emoţiile trăite sau bucuriile simple. Acest dincolo contează de fapt cel mai mult, doar că sunt mult prea laşă să recunosc fără să mă cutremur.
Poate că totuşi nu ne alege nimeni; e o întâmplare prietenia noastră, prilejurile ne-au fost oferite, momentele esenţiale sunt comune...ce rămâne atunci din toate astea??? Senzaţia ciudată că eşti totuşi stăpânul destinului şi voinţei tale, că indiferent de explicaţiile logice eşti prietenul cuiva care ţine la tine şi care poartă respect unei fiinţe din vremuri adolescentine ce astăzi sigur a murit...
De asta sunt importanţi cireşarii pentru mine...scot la iveală sentimente uitate, nu pentru idealizează absurd prietenia. Totuşi Victor ăstă mă sperie, e prea inteligent. Voi acceptaţi fără nici un sentiment de inferioritate inteligenţa altuia atunci când vă depăşeşte? Recunoaşteţi fără jenă că acel prieten vă este şi lider pentru că inteligenţa lui se bucură de respect şi inteligenţă? Eu nu...nu accept şi nu plec capul...Atunci îmi pun întrebarea firească dacă totuşi nu fac o greşeală. Pentru ce motiv mă simt legată de destinul prietenului meu, dacă nu sunt în stare să-i recunosc meritul, sa-i laud inteliegenţa atunci cînd ştiu sigur că nu mi-ar fi la fel de drag fără ea. Unde mai rămân eu în toată ecuaţia? Unde e respectul pentru propria mea inteligenţă şi încredere?
Respect pentru cei ce ştiu să plece capul, respect pentru cei ce nu se aplecă în faţa oricui...

Roata norocului de Constantin Chirita

Roata norocului

Nu renunţ...mă încăpăţânez să duc până la capăt gândul meu. Şi ce câştig? Nu multe...poate doar puţin mai mult respect faţă de fiinţa mea de ieri.
Povestea asta este pentru copii, doar ei pot să-i înţeleagă rostul, să simtă fiorul prieteniei dintre cireşari. Celor mari, aventurile lor nu li par extrordinare, Victor nu e incredibil de inteligent, Ursu nu e trup de fier şi suflet de părinte, Maria nu e o visătoare incurabilă şi nici Lucia spirit de precizie...pentru ei povestea e depăşită, ridicolă, nu? 2007, mai mulţi căpşunari, mai puţini cireşari!!!
Vreau să nu uit să visez, vreau să ştiu că pot fi oricare dintre cireşari...rămâne să decid eu care. Se poate?
Câţi dintre noi mai credem că suntem stăpânii destinului nostru? Că depinde doar de noi să fim personajul principal din roman? Puţini...nu vă văd des pe stradă şi nici nu-mi sunteţi apropiaţi, nu? Nu purtaţi banderole cu însemnul victoriei, nu aveţi un grup al vostru şi nici măcar un semn înţeles doar de voi!? Nu aveti un fan club, şi nici măcar un site propriu, să înţeleg! Ridicol, zău!
Eu am ales. Nu scuip şi nu judec, dar nici vântul nu prea suflă cum vreau eu. Savurez povestea asta, cred în oameni şi în cărţi, însă nu prea mai cred în poveşti. Tu?

Castelul fetei in alb de Constantin chirita

Castelul fetei în alb

Trăiesc momente magice...simplu şi puţin ridicol spus! Am senzaţia că încet, încet ajung să cred că nimic nu e în zadar, şi că decizia mea de a reciti această carte îmi prieşte.
Cu astea nu pot ignora uşor faptul că ar trebui să mă consider puţin peste media de vârstă a celor ce sunt în măsură să savureze cu mai multă pasiune acest gen de lectură. Ei şi ce? Nu aţi citit niciodată o carte doar pentru suflet şi mai puţin pentru minte? Dacă o astfel de lectură vă întăreşte spiritul, încrederea şi voinţa...nu ezitaţi! Asta fac şi eu zilele astea. Mă redescopăr, sau cel puţin asta e impresia pe care o trăiesc. Vreau să cunosc şi să simt din nou pasiunea pentru cărţi aşa cum mi se înfăţişa la 14 ani, vreau să recapăt încrderea de atunci, vreau să ştiu din nou că pot muta munţi dacă asta este dorinţa mea...Cireşarii lui Constantin Chiriţă mă vor ajuta...
De data asta cireşarii au pornit pe urme foarte vechi, încercând să descopere urmele unui vechi castel domnesc de pe vremea Muşatinilor, unde se ascundeau odraslele de os domnesc şi averile ţării în vremuri de bejenie. Dar nu aventura ca atare este cel mai important lucru pentru mine. O cunosc şi poate din cauza asta nu mi se pare fermecătoare. Gândurile mă duc la personaje, evident prototipuri.
Cred că înfăţişează modelul adolescenţilor din orice grup de prieteni, din orice timp, poate doar un pic mai nuanţate imaginile lor în comparaţie cu ce oferă realitatea. Ursu, construit de autor ca un sportiv desăvârşit, calm şi echilibrat, este o figură pe care pe mine mă atrage. Evident rolul liderului inteligent şi calculat este ocupat de Victor, în mod întemeiat; asta însă nu mă opreşte să-i atribui o poziţie similară, pentru că sportivul poate fi foarte inteligent aşa cum o dovedeşte de nenumărate ori.
Cine e Ursu în viaţa mea??? Nu ştiu...e departe modelul lui de orice îmi poate oferi realitatea, ca de altfel şi imaginea celorlalte personaje. Inteligentul prin definiţie? Nu aş vrea să desconsider nici un muritor apropiat; ar fi o jignire? Sentimentala Maria? Puţină pauză...Comicul Dan, încercând să echilibreze tensiunile grupului? Dan aş putea să fiu chiar eu...sau aş putea să fiu puţin din fiecare. De ce nu? Doar e jocul meu...