miercuri, 14 octombrie 2009

Dragă G.,

...

M-a lovit în plin soarele de dimineaţă...Părcă e prea tare pentru gustul meu de acum, mult prea violent. M-am supus ritualului obişnuit şi am deschis geamul.

Îmi plac firele de praf aşezate cu încăpăţânare într-o casă ce se vrea tot timpul curată... Îţi aduci aminte când îţi spuneam că îndărjirea unui gospodine pentru o curăţenie excesivă îmi sugerează mărginire? Încă mai cred asta, însă pe ici pe colo mai fac compromisuri, nu de alta, dar am observat că în momentele esenţiale din viaţa mea mă găsesc spălând geamuri. Nu spăl geamuri azi, nu îţi face griji...

Am citit în dimineaţa mult şi prost. Am dat peste o carte îngălbenită ce mulţumea acum câteva generaţii gustul domnişoarelor pentru romantism casnic cu aere de naivitatea. Mi-a făcut plăcere până una alta...

M-am detaşat de imaginea contemporană şi frumos personalizată a unei Madame Bovary, G.. Nu-mi mai face plăcere să mă regăsesc în personaje debile, mă revoltă numai gândul că poţi să-ţi distrugi echilibrul şi să ajungi un scelerat sufleteşte sub influenţa diverselor...Şi totuşi e comun.

Îmi plăcea să cred că mi-am educat singură aşteptările şi personalitatea. E doar în parte adevărat G., şi pentru asta îţi trebuie neapărat un curaj pe care eu nu-l am. Nu-s printre cei ce-şi asumă definitiv deciziile, chiar dacă au conştiinţa că alegerea e cât se poate de neînsemnată sau lipsită de haz.

De asta îmi plac cei ce spun inepţii cu o faţă serioasă, îmi plac excentricii ce cred cu convingere în tot felul de nimicuri, îmi plac beţivii de carieră şi părinţii ce-şi asumă cu încredere toate sacrificiile. E supărător să nu ai convingeri G., să fii cinic şi sceptic, iar luciditatea asta excesivă nu justifică lipsa pasiunilor.

Încă nu am învăţat să închei scrisorile astea omeneşte, aşa că...te pup.


Bucureşti, 14 octombrie 2009

marți, 13 octombrie 2009

Altă scrisoare

Dragă G.,

Îmi plezneşte capul de durere. E o durere înnăbuşitoare, dintre cele ce-ţi amorţesc simţurile şi-ţi opresc respiraţia. Îţi poţi imagina cum vine asta? Căci nu văd cum ai putea să-mi spui că mă înţelegi... Greşesc, G.? Spune-mi, greşesc?

Mi-e greu, şi mă apasă vina. Sunt neserioasă şi superficială chiar şi în tristeţile mele, căci nu mă pot abţine să nu interiorizez totul de parcă de judecata mea de suprafaţă depind toate neliniştile.

Nu-mi plac figurile acelea veşnic simpatice şi îndatoritoare cărora să nu le poţi reproşa nimic. Îmi sugerează perfidie şi nesinceritate, nu de alta dar tot ce satisface gustul comun e mediocru şi slab calitativ. Ce e mai curios, e că şi eu mă găsesc foarte aproape de modelul ăsta. Îl recunoşti pe chipul meu? Eu da...Zâmbesc mai tot timpul, chiar dacă îmi crapă capul de încordare şi sunt bărbată, doar ca să preîntâmpin gustul prietenilor, nu a celor mai apropiaţi, ci doar a celor mai dezinteresaţi de mine şi de închipuirile mele. Căci totul e o convenţie, o reclamă bună la o bere proastă, un nod în gât, o durere uşoară, în fine, ceva de suprafaţă...

Sunt dispusă să rumeg toate reproşurile şi toate neajunsurile, chiar dacă asta înseamnă să fiu slabă. Am fost tot timpul, nu de asta mi-e teamă acum...Mi-e teamă să arunc ochii înspre mine, mi-e teamă de o introspecţie serioasă ca de toporul călăului.

Eu mă complac în a fi de treabă şi la îndemână. Un chip călduţ care ascunde toate nimicniciile, ochii lipsiti de intensitate care camuflează neajunsurile. Un caracter cuminte. Nimic deosebit, nici măcar în răutăţile mele nu pot fi definitivă.

Nu am tăria să-mi doresc să fiu altfel. Mi-e şi aşa greu să-mi suport fantasmele...ar fi cumplit de greu să declar deschis războiul cu mine.

Ştii ce mi-a spus, G.? „Să ai baftă. Îţi doresc tot binele.”. Şi-am început să plâng, căci a urlat în mine fărâma de omenie. Ce altceva putea să-mi spună?!

Îmi reproşează că am sufletul mic, şi nu greşeşte prea mult... Ce fel de om e cel care îşi impune limite, G.?Şi nu doar atât, dar mi-am făcut titlu de glorie din recunoaşterea unui asemenea demers, de parcă am găsit cheia spre porţile raiului. Cum e să faci răul, şi s-o faci cu atâta neştiinţă şi indolenţă?!

M-am oprit de nenumărate ori din scris...Şi mă încăpătânez să-ţi scriu mai departe, ca nu cumva să rămână toate astea nealterate de gândul meu proaspăt. Am obosit G., mi-a obosit sufletul, mi-e amorţită conştiinţa...


Bucureşti, 13 octombrie 2009

luni, 12 octombrie 2009

Dragă G.,


Ţi-a plăcut scrisoarea mea de zilele trecute? Sau te-a scârbit dorinţa mea de-a mă justifica fără ruşine?

Mi-a lipsit să-ţi scriu...Mi-a lipsit satisfacţia câtorva rânduri aruncate acolo, menite să-ţi trezească curiozitatea pentru mine şi micile mizerii din viaţa mea. M-am gândit să-ţi scriu neapărat, căci altfel mă lipsesc de o bucurie, de plăcerea de-a te şti intrigat, cu atât mai mult cu cât mi-am propus să-mi deschid mintea spre tine.

Critica mea nu-mi mai este suficientă, G.. Mă supun unui examen foarte puţin indulgent de fiecare dată, pentru ca mai apoi să-mi găsesc tot felul de justificări, nu de alta dar nu mă văd suferind universul, pe criterii globalizatoare în genul Stresul, cauza nefericii în epoca contemporană.

Îmi pare trist să văd oamenii inteligenţi şi plăcuţi, victimă a justificărilor sociale superficiale. Deşi nu este mai puţin adevărat că mai nou suntem provocaţi în egală măsură, doar că nu-mi plac mie exprimările astea la îndemână pentru a justifica diverse neajunsuri, căci sunt diverse, şi personal nu găsesc nicio alinare în a şti că nu sunt singura în genul meu.

Dar ce vorbesc eu aici? Îţi transmit cu totul altceva decât vreau. Mă gândeam la toate astea zilele trecute, când lipsa de activitate mă silea să caut în mine răspunsuri, iar azi am o cu totul altă stare de spirit. Aş putea spune spune că sunt încântată, şi dă-mi voie să te surprind, poate chiar mulţumită.

M-am simţit bine zilele astea. Am băut must, am râs prosteşte pe glume de iniţiaţi, am cioplit chip de om din bostan copt, şi mai ales am respirat aerul proaspăt din preajma oamenilor noi.

Te pup, G.. Aş vrea să-ţi scriu mai mult, dar mi-e teamă că mi-a pierit pofta. Promit să fiu mai pe gustul tău data viitoare.


Bucureşti, 12 octombrie 2009

joi, 8 octombrie 2009

Scrisoare

Dragă G.,

Am aşteptat îndelung să-mi pot da glas gândurilor, şi acum când o fac, îmi dau seama că au rămas prea puţine lucruri de zis sau că în orice caz, intensitatea emoţiilor s-a risipit.

De astăzi încep să-ţi scriu cu regularitate. Mi-am propus să fiu mai puţin preţioasă în exprimare şi să încerc mai cu seamă să-mi fac simţită prezenţa cu bun-simţ, nu cu inţentia măruntă a celui ce se vrea remarcat pentru că cuvintele sună măreţ sau sugerează o spoială de inteligenţă. Îţi poţi imagina cât de dureros mă resimt când spun asta cu luciditate? Păstram în mine credinţa fermă că mă face deosebită profunzimea mea, felul cum scriu, cărţile pe care le citesc, în sfârşit prietenii mei...Şi dacă caut mai adânc de atât, găsesc un soi de nemulţumire cronică, de câine veşnic bătut, de chefliu simpatic ce se încăpăţânează să creadă cu orice preţ în tăria unui vin de doi lei.

Nu mă judeca prea aspru, G.. Şi mai ales, nu zâmbi cu indulgenţă, căci asta mă scoate din minţi. Îmi e ruşine de ochii tăi citind rândurile astea. Dă-mi voie să mă justific, înainte să concluzionezi şi nu mă acuza de superficialitate. Sunt şi aşa, suficient de aproape de concluzia asta, cât să mai am nevoie şi de convingerea ta. Dar să revin... Îţi vorbeam de prietenii mei, de cărţile, de scrisul meu lipsit de noimă. Încă mai cred că toate astea sunt o parte din mine. Cred că toate astea îmi oferă posibilitatea de-a privi lucrurile altfel decât le priveşti tu, mi-au dezvoltat un soi de sensibilitate bolnăvicioasă, şi da, mi-au intoxicat convingerile. Nici măcar acum nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat să ajung aşa. Şi adevărul este că, am păstrat atăta bun-simţ cât să-mi dau seama că mă complac în isterie, că-mi impun o credinţă ce nu se vrea atât de exclusivistă.

Privesc în mine, şi mă cu tremur, G.. Nu de dorinţă, nu de durere, nu pentru că sunt dezamăgită. Din frustrare, din neputinţă...Pentru că simt cum îmi slăbeşte voinţa, cum se dilată toţi porii în mine de prea multă aşteptare. Îmi pierd interesul pentru cotidian, şi jinduiesc după mulţumirile adolescenţei mele timpurii, de parcă aş fi atins atunci culmile propăşirii spirituale temeinice. Mai am puţin, şi o să împrumut metehnele vârstei a treia. O să te mire când vei citi cât de curând rânduri pline de reproşuri adresate nimănui...

Sunt bine, însă...nu crede altceva. Mă gândeam că ar fi bine să-ţi povestesc mai multe, şi poate aşa voi reuşi să mă desprind de obiceiul ăsta prostesc de-a căuta în mine toate răspunsurile, de-a reduce toată întâmplările la probleme personale, de parcă mi-aş asuma vreo responsabilitate fantastică, eu, cea care s-a erijita de bună voie în oracolul universului meu mărunt.

Spune-mi, G., se vede în scrisul meu că sunt de fapt jovială sau ludică, cum îţi place ţie să spui? Întrevezi chipul meu zâmbind cu satisfacţie şi ironie sau îţi apar cu ochii iluminaţi de lacrimile unei domnişoare de pension, cu minte scurtă şi morală cuminte?

Mă chinui inutil, vei spune. Şi nu greşeşti prea mult...Însă zbuciumul ăsta pe mine mă curăţă de prostiile şi meschinăriile mele. Mă vindecă cumva, mă linişteşte, mă aduce cu picioarele pe pământul pe care îţi porţi şi tu paşii hotărâţi şi indiferenţi. Alerg spre ziua de mâine cu ambiţie, spunându-mi că aşa îmi depăşesc limitele, aşa cum o fac sportivii de performanţă, doar că eu nu întrevăd nicio linie de sosire, nici depăşirea vreunui record, caut doar să termin cursa mulţumită de mine. Teamă îmi e însă, că nu o să reuşesc niciodată să cad la pace cu mine, ba mai mult, am ajuns să-i reduc la aproape nimic pe cei ce au satisfacţia că îşi sunt suficienţi. Mă irită până la lacrimi conformismul celor ce trăiesc simplu, indiferenţi faţă de neajunsurile lor, împăcaţi cu gândul că sunt îndeajuns de buni pentru lumea asta. Nu contest prin asta echilibrul celor ce-şi doresc pentru ei lucruri mărunte, mulţumiri casnice, proiecte realiste, doar că nu înţeleg de când satisfacţia asta e o chestiune de principiu, o formulă universal valabilă şi necontestată. E ca şi cum ai spune că fericirea e la îndemâna oricui sau că nefericirea e o problemă mondială provocată de factori cosmopoliţi.

Fii indulgent cu mine G., m-ar ajuta să ştiu că mă judeci cu mai puţină asprime. Te pup!


Bucureşti, 8 octombrie 2009



P.S. Mi-a adus aminte de felul cum săruţi pe obraz, cu încăpăţânare şi îndărătnicie, şi mi-a venit poftă să te compar cu un viţel ce se împunge în ugerul mamei sale. Amuzantă comparaţie, aş spune eu. Problema e că doar eu mă distrez la glumele mele. Te pup inca o dată!

marți, 1 septembrie 2009

Umiliti si obiditi de F. M. Dostoievski

Am intarziat sa citesc cartea asta mult mai mult decat as fi crezut vreodata. Am facut-o insa cu intentia de-a-mi asigura o rasplata binemeritata dupa ce intreaga epopee a invatarii eficiente se va fi sfarsit. Epopeea a ajuns la final, rezultatul, desi previzibil nu mi-a fost pe plac, asa ca am degustat randurile astea cu infrigurarea unui om marunt si meschin.

Dar sa revin. Imi mod categoric, pot sa afirm ca Dostoievski este unul dintre autorii ce mi-au insemnat abordarea, si asta pentru ca puterea lui de sugestie este incredibila. Umiliti si obiditi, desi o lucrare mai putin cunoscuta publicului larg, poarta in mod evident insemnele psihologului matur de mai tarziu.

Povestea, desi putin prea neverosimila pentru gustul meu, mi-a produs o reala placere, dintre acelea fizice, cu dureri de cap si sentimentul vag al unei menghine ce-ti sfarama creierul. Placere iluzorie, caci odata consumata, luciditatea mea vadid cautata isi reintra in drepturi. Zbuciumul meu interior nu-l pot reduce la o poveste atat de simpla, unde personajele dostoievskiene sunt construite atat de clar, incat ma mira bunatatea sau taria de caracter a unor personaje precum Natasa sau Vanea, ori perfidia unui anume print.

Pana una alta, asta ma va curata pentru o perioada buna de timp de dragostea mea pentru pretiozitate, superficialitati si mantisuri.

duminică, 30 august 2009

"Mi-e sufletul inasprit...de teama. De teama ca sunt o gluma proasta, de teama ca am uitat cine sunt si ce vreau, de teama ca m-as putea dispretui...
-Faci urat cand bei...
Imi urmaresc cu interes varfurile adidasilor. Merg drept. Sau cel putin asa imi place mie sa cred. Nu regret paharele alea de vin, regret doar ca s-ar putea sa ma gasesc peste cativa ani prada acelorasi frustrari...
Mi-e teama... Nu mai stiu sa plang, nu mai vreau sa ma complac in isterie. Imi pare ca toti ma privesc cu mila, ca asteapta sa izbucnesc ca sa ma poata incadra intr-un anumit gen. Ma apasa curiozitatea prietenilor, interesul lor pentru asteptarile mele. Stiu, nu dau socoteala nimanui, sau cel putin asa te sfatuiesc doctrinarii aia de literatura motivationala. Dar nu stiu cum se face ca le-am alimentat curiozitatea...In realitate, sunt doar 3% din ce-am lasat sa se intrevada, restul e conventie...si cacat!"

miercuri, 3 iunie 2009

Asediul Romei de Vintila Corbul

Recunosc ca nu ma intereseaza viata autorilor pe care ii citesc. De foarte putine ori ma invinge curiozitatea intr-atata incat sa ajung sa caut cateva date bibliografice.
Cu toate astea, astazi mi-am calcat pe suflet. Am pacatuit cautand cu infrigurare referinte bibliografice banale menite sa-mi satisfaca curiozitatea marunta, pentru ca in final sa ma scarbesc de gestul meu.
Am auzit de Vintila Corbul pentru prima data acum cativa ani, cand mi-a cazut in mana Dinastia Sunderland-Beauclair. Am avut impresia atunci ca Vintila Corbul este un Galsworthy al literaturii romanesti, si ca aceasta saga este in orice caz o incercare timida de-a egala Forsyte Saga sau Comedia moderna.
In niciun caz nu am regasit la Vintila puterea de sugestie si constructia riguroasa a personajelor lui Galsworthy, insa mi-a placut detasarea si usurinta cu care scrie. Asediul Romei este in schimb un roman tehnic, cu o abordare precisa. Imi sugereaza pasiunea pentru istorie a autorului si foarte putin din atitudinea acestuia de ateu convins.
Romanul s-a vrut o istorie a papilor sau o istorie a statelor europene sub influenta nefasta a capilor Bisericii Catolice. Abordarea e cu atat mai interesanta cu cat Vintila Corbul nu ataca chestiuni de principiu, ci face o trecere in revista a evenimentelor ce au tulburat linistea ambitioaselor state italiene folosindu-se de memoriilor unor personaje mai mult sau mai putin celebre. Rezultatul unui astfel de demers: impresia ca inaltele fete bisericesti sunt mai degraba model de meschinarie, lipsa de bun-simt si parvenitism, decat de modestie sau credinta.
Sic transit gloria mundi...