Dragă G.,
Am aşteptat îndelung să-mi pot da glas gândurilor, şi acum când o fac, îmi dau seama că au rămas prea puţine lucruri de zis sau că în orice caz, intensitatea emoţiilor s-a risipit.
De astăzi încep să-ţi scriu cu regularitate. Mi-am propus să fiu mai puţin preţioasă în exprimare şi să încerc mai cu seamă să-mi fac simţită prezenţa cu bun-simţ, nu cu inţentia măruntă a celui ce se vrea remarcat pentru că cuvintele sună măreţ sau sugerează o spoială de inteligenţă. Îţi poţi imagina cât de dureros mă resimt când spun asta cu luciditate? Păstram în mine credinţa fermă că mă face deosebită profunzimea mea, felul cum scriu, cărţile pe care le citesc, în sfârşit prietenii mei...Şi dacă caut mai adânc de atât, găsesc un soi de nemulţumire cronică, de câine veşnic bătut, de chefliu simpatic ce se încăpăţânează să creadă cu orice preţ în tăria unui vin de doi lei.
Nu mă judeca prea aspru, G.. Şi mai ales, nu zâmbi cu indulgenţă, căci asta mă scoate din minţi. Îmi e ruşine de ochii tăi citind rândurile astea. Dă-mi voie să mă justific, înainte să concluzionezi şi nu mă acuza de superficialitate. Sunt şi aşa, suficient de aproape de concluzia asta, cât să mai am nevoie şi de convingerea ta. Dar să revin... Îţi vorbeam de prietenii mei, de cărţile, de scrisul meu lipsit de noimă. Încă mai cred că toate astea sunt o parte din mine. Cred că toate astea îmi oferă posibilitatea de-a privi lucrurile altfel decât le priveşti tu, mi-au dezvoltat un soi de sensibilitate bolnăvicioasă, şi da, mi-au intoxicat convingerile. Nici măcar acum nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat să ajung aşa. Şi adevărul este că, am păstrat atăta bun-simţ cât să-mi dau seama că mă complac în isterie, că-mi impun o credinţă ce nu se vrea atât de exclusivistă.
Privesc în mine, şi mă cu tremur, G.. Nu de dorinţă, nu de durere, nu pentru că sunt dezamăgită. Din frustrare, din neputinţă...Pentru că simt cum îmi slăbeşte voinţa, cum se dilată toţi porii în mine de prea multă aşteptare. Îmi pierd interesul pentru cotidian, şi jinduiesc după mulţumirile adolescenţei mele timpurii, de parcă aş fi atins atunci culmile propăşirii spirituale temeinice. Mai am puţin, şi o să împrumut metehnele vârstei a treia. O să te mire când vei citi cât de curând rânduri pline de reproşuri adresate nimănui...
Sunt bine, însă...nu crede altceva. Mă gândeam că ar fi bine să-ţi povestesc mai multe, şi poate aşa voi reuşi să mă desprind de obiceiul ăsta prostesc de-a căuta în mine toate răspunsurile, de-a reduce toată întâmplările la probleme personale, de parcă mi-aş asuma vreo responsabilitate fantastică, eu, cea care s-a erijita de bună voie în oracolul universului meu mărunt.
Spune-mi, G., se vede în scrisul meu că sunt de fapt jovială sau ludică, cum îţi place ţie să spui? Întrevezi chipul meu zâmbind cu satisfacţie şi ironie sau îţi apar cu ochii iluminaţi de lacrimile unei domnişoare de pension, cu minte scurtă şi morală cuminte?
Mă chinui inutil, vei spune. Şi nu greşeşti prea mult...Însă zbuciumul ăsta pe mine mă curăţă de prostiile şi meschinăriile mele. Mă vindecă cumva, mă linişteşte, mă aduce cu picioarele pe pământul pe care îţi porţi şi tu paşii hotărâţi şi indiferenţi. Alerg spre ziua de mâine cu ambiţie, spunându-mi că aşa îmi depăşesc limitele, aşa cum o fac sportivii de performanţă, doar că eu nu întrevăd nicio linie de sosire, nici depăşirea vreunui record, caut doar să termin cursa mulţumită de mine. Teamă îmi e însă, că nu o să reuşesc niciodată să cad la pace cu mine, ba mai mult, am ajuns să-i reduc la aproape nimic pe cei ce au satisfacţia că îşi sunt suficienţi. Mă irită până la lacrimi conformismul celor ce trăiesc simplu, indiferenţi faţă de neajunsurile lor, împăcaţi cu gândul că sunt îndeajuns de buni pentru lumea asta. Nu contest prin asta echilibrul celor ce-şi doresc pentru ei lucruri mărunte, mulţumiri casnice, proiecte realiste, doar că nu înţeleg de când satisfacţia asta e o chestiune de principiu, o formulă universal valabilă şi necontestată. E ca şi cum ai spune că fericirea e la îndemâna oricui sau că nefericirea e o problemă mondială provocată de factori cosmopoliţi.
Fii indulgent cu mine G., m-ar ajuta să ştiu că mă judeci cu mai puţină asprime. Te pup!
Bucureşti, 8 octombrie 2009
P.S. Mi-a adus aminte de felul cum săruţi pe obraz, cu încăpăţânare şi îndărătnicie, şi mi-a venit poftă să te compar cu un viţel ce se împunge în ugerul mamei sale. Amuzantă comparaţie, aş spune eu. Problema e că doar eu mă distrez la glumele mele. Te pup inca o dată!
