joi, 8 octombrie 2009

Scrisoare

Dragă G.,

Am aşteptat îndelung să-mi pot da glas gândurilor, şi acum când o fac, îmi dau seama că au rămas prea puţine lucruri de zis sau că în orice caz, intensitatea emoţiilor s-a risipit.

De astăzi încep să-ţi scriu cu regularitate. Mi-am propus să fiu mai puţin preţioasă în exprimare şi să încerc mai cu seamă să-mi fac simţită prezenţa cu bun-simţ, nu cu inţentia măruntă a celui ce se vrea remarcat pentru că cuvintele sună măreţ sau sugerează o spoială de inteligenţă. Îţi poţi imagina cât de dureros mă resimt când spun asta cu luciditate? Păstram în mine credinţa fermă că mă face deosebită profunzimea mea, felul cum scriu, cărţile pe care le citesc, în sfârşit prietenii mei...Şi dacă caut mai adânc de atât, găsesc un soi de nemulţumire cronică, de câine veşnic bătut, de chefliu simpatic ce se încăpăţânează să creadă cu orice preţ în tăria unui vin de doi lei.

Nu mă judeca prea aspru, G.. Şi mai ales, nu zâmbi cu indulgenţă, căci asta mă scoate din minţi. Îmi e ruşine de ochii tăi citind rândurile astea. Dă-mi voie să mă justific, înainte să concluzionezi şi nu mă acuza de superficialitate. Sunt şi aşa, suficient de aproape de concluzia asta, cât să mai am nevoie şi de convingerea ta. Dar să revin... Îţi vorbeam de prietenii mei, de cărţile, de scrisul meu lipsit de noimă. Încă mai cred că toate astea sunt o parte din mine. Cred că toate astea îmi oferă posibilitatea de-a privi lucrurile altfel decât le priveşti tu, mi-au dezvoltat un soi de sensibilitate bolnăvicioasă, şi da, mi-au intoxicat convingerile. Nici măcar acum nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat să ajung aşa. Şi adevărul este că, am păstrat atăta bun-simţ cât să-mi dau seama că mă complac în isterie, că-mi impun o credinţă ce nu se vrea atât de exclusivistă.

Privesc în mine, şi mă cu tremur, G.. Nu de dorinţă, nu de durere, nu pentru că sunt dezamăgită. Din frustrare, din neputinţă...Pentru că simt cum îmi slăbeşte voinţa, cum se dilată toţi porii în mine de prea multă aşteptare. Îmi pierd interesul pentru cotidian, şi jinduiesc după mulţumirile adolescenţei mele timpurii, de parcă aş fi atins atunci culmile propăşirii spirituale temeinice. Mai am puţin, şi o să împrumut metehnele vârstei a treia. O să te mire când vei citi cât de curând rânduri pline de reproşuri adresate nimănui...

Sunt bine, însă...nu crede altceva. Mă gândeam că ar fi bine să-ţi povestesc mai multe, şi poate aşa voi reuşi să mă desprind de obiceiul ăsta prostesc de-a căuta în mine toate răspunsurile, de-a reduce toată întâmplările la probleme personale, de parcă mi-aş asuma vreo responsabilitate fantastică, eu, cea care s-a erijita de bună voie în oracolul universului meu mărunt.

Spune-mi, G., se vede în scrisul meu că sunt de fapt jovială sau ludică, cum îţi place ţie să spui? Întrevezi chipul meu zâmbind cu satisfacţie şi ironie sau îţi apar cu ochii iluminaţi de lacrimile unei domnişoare de pension, cu minte scurtă şi morală cuminte?

Mă chinui inutil, vei spune. Şi nu greşeşti prea mult...Însă zbuciumul ăsta pe mine mă curăţă de prostiile şi meschinăriile mele. Mă vindecă cumva, mă linişteşte, mă aduce cu picioarele pe pământul pe care îţi porţi şi tu paşii hotărâţi şi indiferenţi. Alerg spre ziua de mâine cu ambiţie, spunându-mi că aşa îmi depăşesc limitele, aşa cum o fac sportivii de performanţă, doar că eu nu întrevăd nicio linie de sosire, nici depăşirea vreunui record, caut doar să termin cursa mulţumită de mine. Teamă îmi e însă, că nu o să reuşesc niciodată să cad la pace cu mine, ba mai mult, am ajuns să-i reduc la aproape nimic pe cei ce au satisfacţia că îşi sunt suficienţi. Mă irită până la lacrimi conformismul celor ce trăiesc simplu, indiferenţi faţă de neajunsurile lor, împăcaţi cu gândul că sunt îndeajuns de buni pentru lumea asta. Nu contest prin asta echilibrul celor ce-şi doresc pentru ei lucruri mărunte, mulţumiri casnice, proiecte realiste, doar că nu înţeleg de când satisfacţia asta e o chestiune de principiu, o formulă universal valabilă şi necontestată. E ca şi cum ai spune că fericirea e la îndemâna oricui sau că nefericirea e o problemă mondială provocată de factori cosmopoliţi.

Fii indulgent cu mine G., m-ar ajuta să ştiu că mă judeci cu mai puţină asprime. Te pup!


Bucureşti, 8 octombrie 2009



P.S. Mi-a adus aminte de felul cum săruţi pe obraz, cu încăpăţânare şi îndărătnicie, şi mi-a venit poftă să te compar cu un viţel ce se împunge în ugerul mamei sale. Amuzantă comparaţie, aş spune eu. Problema e că doar eu mă distrez la glumele mele. Te pup inca o dată!

marți, 1 septembrie 2009

Umiliti si obiditi de F. M. Dostoievski

Am intarziat sa citesc cartea asta mult mai mult decat as fi crezut vreodata. Am facut-o insa cu intentia de-a-mi asigura o rasplata binemeritata dupa ce intreaga epopee a invatarii eficiente se va fi sfarsit. Epopeea a ajuns la final, rezultatul, desi previzibil nu mi-a fost pe plac, asa ca am degustat randurile astea cu infrigurarea unui om marunt si meschin.

Dar sa revin. Imi mod categoric, pot sa afirm ca Dostoievski este unul dintre autorii ce mi-au insemnat abordarea, si asta pentru ca puterea lui de sugestie este incredibila. Umiliti si obiditi, desi o lucrare mai putin cunoscuta publicului larg, poarta in mod evident insemnele psihologului matur de mai tarziu.

Povestea, desi putin prea neverosimila pentru gustul meu, mi-a produs o reala placere, dintre acelea fizice, cu dureri de cap si sentimentul vag al unei menghine ce-ti sfarama creierul. Placere iluzorie, caci odata consumata, luciditatea mea vadid cautata isi reintra in drepturi. Zbuciumul meu interior nu-l pot reduce la o poveste atat de simpla, unde personajele dostoievskiene sunt construite atat de clar, incat ma mira bunatatea sau taria de caracter a unor personaje precum Natasa sau Vanea, ori perfidia unui anume print.

Pana una alta, asta ma va curata pentru o perioada buna de timp de dragostea mea pentru pretiozitate, superficialitati si mantisuri.

duminică, 30 august 2009

"Mi-e sufletul inasprit...de teama. De teama ca sunt o gluma proasta, de teama ca am uitat cine sunt si ce vreau, de teama ca m-as putea dispretui...
-Faci urat cand bei...
Imi urmaresc cu interes varfurile adidasilor. Merg drept. Sau cel putin asa imi place mie sa cred. Nu regret paharele alea de vin, regret doar ca s-ar putea sa ma gasesc peste cativa ani prada acelorasi frustrari...
Mi-e teama... Nu mai stiu sa plang, nu mai vreau sa ma complac in isterie. Imi pare ca toti ma privesc cu mila, ca asteapta sa izbucnesc ca sa ma poata incadra intr-un anumit gen. Ma apasa curiozitatea prietenilor, interesul lor pentru asteptarile mele. Stiu, nu dau socoteala nimanui, sau cel putin asa te sfatuiesc doctrinarii aia de literatura motivationala. Dar nu stiu cum se face ca le-am alimentat curiozitatea...In realitate, sunt doar 3% din ce-am lasat sa se intrevada, restul e conventie...si cacat!"

miercuri, 3 iunie 2009

Asediul Romei de Vintila Corbul

Recunosc ca nu ma intereseaza viata autorilor pe care ii citesc. De foarte putine ori ma invinge curiozitatea intr-atata incat sa ajung sa caut cateva date bibliografice.
Cu toate astea, astazi mi-am calcat pe suflet. Am pacatuit cautand cu infrigurare referinte bibliografice banale menite sa-mi satisfaca curiozitatea marunta, pentru ca in final sa ma scarbesc de gestul meu.
Am auzit de Vintila Corbul pentru prima data acum cativa ani, cand mi-a cazut in mana Dinastia Sunderland-Beauclair. Am avut impresia atunci ca Vintila Corbul este un Galsworthy al literaturii romanesti, si ca aceasta saga este in orice caz o incercare timida de-a egala Forsyte Saga sau Comedia moderna.
In niciun caz nu am regasit la Vintila puterea de sugestie si constructia riguroasa a personajelor lui Galsworthy, insa mi-a placut detasarea si usurinta cu care scrie. Asediul Romei este in schimb un roman tehnic, cu o abordare precisa. Imi sugereaza pasiunea pentru istorie a autorului si foarte putin din atitudinea acestuia de ateu convins.
Romanul s-a vrut o istorie a papilor sau o istorie a statelor europene sub influenta nefasta a capilor Bisericii Catolice. Abordarea e cu atat mai interesanta cu cat Vintila Corbul nu ataca chestiuni de principiu, ci face o trecere in revista a evenimentelor ce au tulburat linistea ambitioaselor state italiene folosindu-se de memoriilor unor personaje mai mult sau mai putin celebre. Rezultatul unui astfel de demers: impresia ca inaltele fete bisericesti sunt mai degraba model de meschinarie, lipsa de bun-simt si parvenitism, decat de modestie sau credinta.
Sic transit gloria mundi...

joi, 28 mai 2009




LEOAICA ŞI SCROAFA
(Eminescu)

­ Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atâţi copii.
Scroafa se lăuda unei leoaice.
­ Ai mulţi ­ răspunse asta ­ unul eu,
Dar este leu.

luni, 18 mai 2009

Manifest pentru prietenie 2

Mi s-a reprosat ca sunt extrem de formalista si ca nu reusesc sub nicio forma sa sugerez vreo urma de sentiment in scrisul meu. Mi s-a spus ca expresiile gaunoase in genul "ma bucur de entuziasmul si tineretea prietenilor mei" nu mi se potrivesc si ca in ritmul acesta o sa-mi pierd bunul-simt...
Ma oboseste bucuria...Ma resimt sufleteste ca de pe urma unui alt razboi purtat cu mine insumi. Imi pare ca sunt sub efectul analgezicelor si ca mult prea curand voi fi nevoita sa dau fata cu mine. Am toate motivele sa ma simt impacata cu mine insumi, sa rad si sa tratez cu superficialitate lucrurile serioase. Si totusi o fac prea putin...
In mod constient, ma complac in isterie cand de fapt sanatos ar fi sa ma iau mai putin in serios. De asta imi plac mai cu seama oamenii, pentru ca imi dau ocazia sa ignor falsele dileme. Ei sunt o nevoie constanta ce trebuie satisfacuta cu prioritate, altfel sufletul meu debil se simte amenintat...
Cred cu convingere ca ne alegem unii pe altii de cele mai multe ori din intamplare. All inclusive vine si satisfactia pe care ti-o da sentimentul ca ai prieteni, ca poti sa ii rogi fara jena sa se uite in nasul tau dupa extraterestrii, ca poti sa le gresesti prin a fi obisnuit si totusi sa te vrea in viata lor. Eu le spun demoni, pentru ca imi bantuie viata cu tot felul de cerinte pe care le admir: echilibru, farmec, transparenta...

luni, 13 aprilie 2009

Manifest pentru prietenie

Realizez ca titlul asta suna a vremuri de restriste, poate un pic comunist. Mai mult de atat, mie imi sugereaza chiar o mica revolutie teoretica, prefigurarea unei libertati de un anumit gen.
Prietenia...?!Mi-a fost demon toata adolescenta. M-am agatat de oameni si de sufletele lor cu incapatanare. Am crescut om mare alaturi de prieteni, am investit timp si energie in oamenii pe care i-am crezut deosebiti. Imi spuneam ca nu am nevoie de justificari, ca trebuie doar sa cred in ei, ca e deajuns sa stii si sa simti.
Mi-a fost atat de plin sufletul la un moment dat, incat am avut impertinenta sa cred ca nu am nevoie de mai mult, ca imi sunt deajuns oamenii pe care mi i-am asumat. A fost un timp cand am crezut ca e suficient; am insistat sa cred ca sufletul meu ramane acelasi si ca nu va creste nevoie mea de oameni, ca ma pot hrani o viata intreaga de pe urma prieteniilor acumulate pana atunci. Evident, greseam... Mi-am impus o bariera absurda in calea dezvoltarii mele firesti.
Cred in oameni si in puterea lor asupra mea. In mod normal, as incadra aceasta ipoteza in categoria slabiciune, insa eu ii gasesc justificarea in faptul ca imi asum propriile criterii. In ce ma priveste, cred cu convingere ca oamenii apropiati noua satisfac anumite cerinte pe care ni le impunem in mod constient sau inconstient.
Ma razbeste plansul in timp ce scriu randurile astea... si ce e mai patetic si mai trist de atat e faptul ca am revelatia asta intr-un moment cat se poate de previzibil. As fi putut usor imagina o astfel de ipoteza daca nu as fi fost atat de preocupata sa ma razboiesc cu mine.
Am lasat timpul sa treaca si am ignorat oameni. Astazi regret ca m-am lipsit de prezenta multor colegi, ca nu am profitat de tineretea si entuziasmul lor.
Dau la schimb toate frustrarile mele pe un pumn de prieteni de suflet...Inteligenti, frumosi si curajosi, poarta pe langa toate aceste calitati un plus care ii face deosebiti in specia lor.

Va urma...