Justine sau nefericirile virtutii de Sade

M-am lasat atrasa zilele astea intr-o disertatie mai mult sau mai putin neobisnuita cu privire la virtutile unei femei din secolul al XVIII-lea, si spun asta pentru ca eram pregatita sa citesc o carte a carui autor a sugerat secolelor urmatoare un nou concept: sadismul.
Sadismul este definit in dictionare ca fiind cruzime extrema, iar intr-o varianta specifica presupune o deviatie sexuala ce consta in placerea de-a provoca suferinte fizice partenerului. Si exact asta am gasit in romanul marchizului de Sade. Neobisnuitul lecturii mi-a fost dat insa de modalitatea in care scriitorul isi face cunoscut punctul de vedere: ironie mascata sub indulgenta si compasiune iesita din comun pentru un personaj ale carui trasaturi si intamplari sunt vadit exagerate sub aspectul realitatii. Ce inseamna asta? Justine este un personaj construit inafara oricarui tipar, ea este un supra exemplu de bunatate, virtute si credinta. Nefericita asta este atat de virtuoasa incat nu imi provoaca nici o mila iar pe asupritorii ei nu ii pot dispretui.
Biografia lui Sade este deosebita si cred cu convingere ca a imaginat intamplarile lui Justine reproducand cel putin o mica parte din propriile frustrari si deviatii. In mod evident a fost un om aplecat spre desfrau si spre satisfacerea simturilor sale, asa cum o dovedeste putina lui biografie. Cum ar fi putut insa sa faca cunoscuta o astfel de pozitie, decat facand o falsa pledoarie pentru virtute si credinta? Cel putin in mod aparent, moralitatea societatii din secolul al XVIII-lea nu ar fi permisa o poveste in care sexualitatea devianta sa fie personajul principal. Nu sunt insa sigura ca acesta este motivul pentru care Sade alege sa abordeze subiectul construind destinul unei virtuoase iesite din comun. Transpare o ironie grosolana din cantitatea si calitatea suferintelor personajului feminin incat imi este greu sa cred ca poate exista o femeie care sa indure fara sa cedeze, si daca totusi a existat, atunci pozitia ei se explica prin teribilism sau fanatism. Si asta e motivul pentru care acest roman-foileton este convingator pentru mine.
Oricat de dezgustatoare ar parea mintilor obisnuite o viata dominata de perversiuni sexuale, pozitia unei virtutii ce mascheaza lipsa de profunzime imi este la fel de neplacuta. Virtutea, sau cel putin felul cum ne raportam la aceasta notiune, nu este o chestiune care sa faca obiectul unei credinte aproape religioase pentru sine. Nu este si nici nu poate fi motiv pentru indelungate suferinte fizice sau sufleteste si nici nu mi-o pot imagina motiv al dispretului public, asa cum lasa de crezut Sade. Mi-e greu de crezut ca virtutea poate insemna atitudine sau trasatura principala de caracter, si daca cineva se poate imagina in felul acesta este la fel de lipsit de bun-simt ca cei ce adopta perversiunile sexuale ca mod de viata.
Ar trebui, cel putin sa fim la fel de indulgenti in a intelege un stil de viata ce are ca nucleu satisfacerea nevoilor personale, asa cum avem ingaduinta pentru cei ce fac din virtute o marca. De fapt, imi e mai usor sa inteleg perversiunile sexuale ca rezultat al unor transformari biologice sau sociale, decat sa am compasiune pentru nefericirea unor personaje, reale sau imaginate care isi fac din pseudo-calitati atuuri.

Trupuri de oameni fara suflet...

Cred ca si angajatii de la Institutul de Medicina Legala "Mina Minovici" stiu ca absenta sufletului inseamna un simplu corp uman, si ca trebuie sa incerci sa iti faci treaba cat mai detasat de orice simtaminte duioase.
Am luat parte azi la o autopsie a unui batran de saptezeci si ceva de ani care s-a sinucis prin spanzurare. Din teribilism profesional, am vrut sa vad daca pot face fata unui astfel de moment. Cum sa nu se poata?!Doar o sa ma vad pusa in astfel de situatii destul de des, daca profesia de magistrat ma va alege. De putut am putut, dar trebuie sa recunosc ca m-a dat un pic peste cap. Nu am putut sa nu ma gandesc ca trupurile acelea neinsufletite din sala au fost acum cateva zile bucuria sau necazul unor oameni ca mine.
Incearca sa-ti imaginezi ca daca nu ai suflu in tine, un tanar inalt si brunet, sictirit de viata si de job te va taia ca pe purcelusul de Craciun. Chiar am remarcat cu constiinciozitate ca tata este mult mai atent cu porcul de Craciun decat tanarul acela a carui formare profesionala ne este mie si prietenelor mele aproape necunoscuta. Dar ce spun eu aici? Porcul se taie o singura data pe an, asa ca tata are toate motivele sa fie tipicar, pe cand baietii de la IML nu au timp de asa ceva.
Cu toate aceste rationamente incurajatoare, nu pot sa nu ma gandesc ca mana celui ce taie mangaie peste cateva ore pielea fina a copilului sau. In piele, in par, in haine poarta mirosul fetid de cadavru uman.
Nu am puterea morala sa condamn moartea. Sa nu fiu totusi absurda! Tare mult mi-ar placea insa sa nu am parte de o moarte violenta, si nicidecum sa stiu ca cei dragi mie ar putea sa faca obiectul glumelor profesionale ale sacrilor ce-si fac anii de pensie la un institut de medicina legala sau obiectul de studiu al studentilor de la Drept, curiosi sa-si testeze curajul.
Cu toate astea, fac niste observatii puerile cand e sa observ comportamentul legistilor and Co(remarcati ca aspectul asta m-a preocupat din plin): colegii de serviciu isi ureaza "Buna dimineata!" Ce dracu o fi asa buna, cand astazi aveti de autopsiat(a se citi macelarit) un batran spanzurat, o doamna de 50 de ani decedata pe masa de operatie, un individ la vreo 40 de ani cu capul zdrobit, etc.
The usual, nimic interesant, nicio domnisoara mai dragutica, vreo personalitate mai cunoscuta sau macar un indiciu de omor. Cu totii avem zile normale. Ne plafonam, rutina, ce sa te faci?!
Eu am avut o zi deosebita. Am ajuns la concluzia ca imi plac oamenii vii, si zambetele largi.
Imi place pielea fina si ochii deschisi.
Prietenii si parintii.
Chiar si oamenii in metrou cu fete tampe si lipsite de seninatate.
Oamenii marunti, cu preocupari ridicole care uita pentru ce traiesc...

Marile sperante de Charles Dickens

Lucrurile cu adevarat importante in viata(suna a text afumat si ieftin) sunt marunte si par insignifiante. Insa sunt putini oameni la vederea carora imi rad ochii si sunt putine intamplarile ce-mi pun un nod in gat...
Traiam cu impresia ca Marile sperante sunt un roman al copilariei in genul Ciresarilor si ca Charles Dickens este un fel de Jules Verne. De fapt, impresia mea e total eronata, caci romanul ce m-a captivat zilele astea este o drama din care transpare o poveste a copilariei.
Umorul negru de la inceput urmareste povestea unui copil orfan, crescut de o sora nabadaioasa si violenta, care datorita unor imprejurari deosebite ajunge eroul marilor sperante. Haituit de spaima, Pip(caci acesta este numele lui)hraneste un puscarias evadat, ce se va dovedi ulterior tutorele si binefacatorul lui.
O alta intamplare il aduce pe Pip in fata unei batrane domnisoare nefericite, parasita cu anii in urma in ziua nuntii, si care sub efectul acestei crunte dezamagiri, se rupe de viata normala. Averea si eforturile acestei domnisoare Havisham se revarsa asupra unei orfane, pe care o va creste pentru a-i razbuna toate suferintele tineretii. Firea impresionabila a lui Pip se va dezvolta sub imboldul dragostei pe care o poarta frumoasei Estella, cruda si incapabila de dragoste.
Recunostinta puscariasului pe care Pip il hranise se va face simtita in anii copilariei sale tarzii, cand i se aduce la cunostinta ca un binefacator ce se vroia deocamdata nestiut, ii va pune la dispozitie toate mijloacele materiale pentru a se desavarsi. Pip se desprinde de fieraria unde crescuse si de putinii sai prieteni, si pleaca la Londra, unde primeste educatia unui gentleman, in speranta ca Estella ii este menita.
Dupa cativa ani, ajunge sa descopere cine este cu adevarat binefacatorul sau, fata de care are sentimente de repulsie. In acceasi imprejurari, Pip descopera cine sunt parintii Estellei, care intre timp se casatoreste cu un om marsav, cu intentia de-a chinuii sentimentele nobile ale barbatilor merituosi care ar fi vrut sa o ia de nevasta.
In fine povestea e sinuoasa, insa complet fascinanta. Mi-am pus toata concentrare in firul epic al unei povesti frumoase si incredibile, in speranta unui final cat de cat fericit, care a intarziat sa apara. Dragostea lui Pip este sortita esecului, la fel ca si marile sperante de imbogatire, caci binefacatorul sau moare inainte de a fi condamnat, iar averea sa confiscata de Coroana. Inainte sa realizeze dezastrul in care este impins, Pip face tot posibillul sa-si ajute cel mai bun prietenul care ii oferise sprijin si alinare.
De fapt firul epic are prea putina importanta. Parca mi-am promis cu alta ocazie sa transpun mai putin povestea, si mai mult efectul ei asupra mea. Nu m-am putut desprinde de paginile acestei carti decat acum, cand am inchis ultima pagina. Am uitat de orice preocupare de bun-simt si am aruncat pe geam ultima farama de constiinta pe care o mai aveam, cu gandul ca odata satisfactia mea de cititor implinita revin la preocuparile mele obisnuite. Acum sa-mi fac curaj...

Colectionarul de John Fowles

Nu am mai scris de mult. Am incercat...insa nu am reusit. De fiecare data renunt. Iubesc prea mult cartile cat sa pot scrie mult prea sincer despre ele. Si ca sa nu recunosc ca sunt o lasa imi spun ca e pacat sa stric impresia pe care mi-o produc cartile astea cu cateva fraze umflate si afectate.
De data asta insa nu renunt. Nu stiu de ce. De parca nu as fi constienta ca ce fac eu aici nu e nici macar o recenzie de scoala, ci un exercitiu slab, o modalitate copilareasca de a-mi demonstra ca nu renunt la lucrurile care imi fac intradevar placere. Da, placere... ma cufund cu orele intr-o stare de totala nepasare, uitand ca altul este scopul meu final, prioritatea!
Dati prioritate prioritatilor! Asa suna un text ieftin de literatura motivationala! Urasc cartile astea, asa cum urasc faptul ca s-ar putea sa existe un sambure de adevar in recomandarile astea ce fac (chipurile!)sute de americani fericiti si eficienti. Poate daca reusesc sa finalizez o astfel de lectura o sa inteleg si eu cum sta treaba cu fericirea ca bestseller!
Alta este insa intentia mea: sa transpun un pic din povestea Colectionarului intr-o maniera personala. Firul epic? Un functionar aparent obisnuit, preocupat in mod obsesiv de colectia lui de fluturi face o pasiune pentru o tanara frumoasa cu veleitati de pictorita. Doar ca atunci cand posibilitatile lui materiale se maresc intr-o modalitate cu totul banala (vesnicul loz in plic) va face ceea ce, sustine el, fac toti atunci cand ajung sa-si permita. Se rupe cu totul de inexistenta lui viata sociala si se dedica unui singur scop: o rapeste pe Miranda si o rupe de lume, incercand sa ii cumpere afectiunea. O rapeste, si in final o ucide, prentru ca refuza sa piarda cel mai frumos fluture din colectie.
Acum ca incerc sa rezum povestea, mi se pare si mie banala. Dar m-a cucerit; nu pentru ca este un material ineresant din punct de vedere psihologic, nu pentru ca incerc ca viitor jurist sa incadrez problema din penct de vedere penal(romanul consta de fapt in confesiunile acestui sociopat si ale Mirandei), ci pentru ca e o poveste simpla, despre cum poti sa te justifici in fata ta, in fata celui mai slab judecator.
Ne raportam in primul rand la forul nostru interior. Propria regie, propriul scenariu. Doar ca cei mai multi dintre noi, aleg sa colaboreze. Personajele lui Fowles aleg insa sa nu faca compromisuri de dragul sociabilitatii.
Crima Colectionarului si pasiunea lui bolnavicioasa nu imi produc nici un sentiment de oroare. Ii gasesc justificare, la fel cum i-am gasit-o si lui Raskolnikov, si asta pentru ca personajele imaginate se dezvolta in universul creat de autor, fara referinte exterioare, propriul univers, argumente marunte si meschine. Hm, daca stau sa ma gandesc bine...this is every day life, not just fiction.

Groapa de Eugen Barbu

Un roman ales la întâmplare. Nicio recomandare din partea vreunui prieten avizat, doar un autor a cărui nume are o oarecare sonoritate pentru mine. Nimic trist, doar că lecturile serioase se fac în mod ordonat, urmărind să dezvolte niste abilităţi încă de timpuriu. Cantităţile mari de beletristică nu aduc neapărat un spor de valoare dacă sunt aleatorii şi dezordonate.
Astăzi îmi este uşor să fac o selecţie realistă, însă concluziile la care ajung greşesc tocmai prin sinceritate şi lipsa oricărei intenţii. Mi-ar fi fost probabil mai de folos atenţia şi grija unui cititor de carieră care să urmărească evoluţia mea în timp, care să îmi recomande un anumit gen de lecturi potrivite vârstei şi nivelului de înţelegere. Aşă că îmi asum întreaga responsabilitate pentru felul cum percep zilele astea realitatea, căci cărţile pe care le consum efectiv au avut şi încă au o contribuţie semnificativă în ce mă priveşte.
Recitesc rândurile astea şi îmi vine să râd. Cred că în final caut justificări pentru felul meu de-a fi. Îmi place să cred că am învăţat să simt şi să judec prin ochii altora şi poate că nu sunt prea îndrăzneaţă spunând asta. Am crezut toată adolescenţa mea că sunt în posesia unui atu de mare preţ, un bănuţ de aur care mă va ajuta să cumpăr un loc în rândurile mai din faţă. Şi acum mai cred asta, însă convingerea mea şi-a mai pierdut din tărie; între timp am învăţat să mă raportez la sisteme de valori general acceptate. Cum începe povestea(nu povestea Gropii, pe asta o mai amân un pic, că prea îmi place să vorbesc despre mine)?
Mai întâi am greşit pentru că am crezut prea mult în mine şi evident am eşuat. Apoi, vine frustrarea şi zbuciumul. Încercările repetate şi inutile de-a-mi demonstra că pot. Nu prietenilor, nu părinţilor, mie, a se citi cel mai aprig duşman... Încă mă mai lupt cu el.
Să revin. M-am pierdut pe drum, însă simţeam nevoia să îmi las gândurile să zboare. Prea mi s-a reproşat că recenziile astea ale mele seamănă cu comentarii literare de şcoală. Acum însă m-am întrecut pe mine şi n-am lasăt la lumină nimic din firul poveştii lui Barbu.
Oile mele... Groapa lui Barbu plasează Bucureştiul la începutul secolului XX. Un cartier sărac, Cuţariada, unde viaţa îşi are alt ritm. Multă mizerie, sărăcie şi pasiuni sănătoase. Personajele sunt adevărat româneşti, credibil şi simplist construite: un staroste de hoţi ce iubeşte cu înfrigurare o ţigancă dorită de toţi, un cârciumar cu ambiţii de înnavuţire, o copilă prostuţă hrănită cu foiletoane romanţioase şi ieftine, o gaşcă de babe ştirbe care fac gălăgie la câte o mormântare.
Realitatea zugrăvită de autor este sugestivă, nimic exagerat, nicio urmă de închipuire sau de falsitate. Un Bucureşti aflat la începuturi care se pregăteşte să educe generaţiile următoare. Mizeria există pe toate chipurile, însă construcţia epică a romanului nu te sperie şi asta pentru că întreaga atmosferă redată este lipsită de orice afectare.
În rest, bucurie să fie ...Mai multe fraze nu pot lega în seara asta!

Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Am neglijat într-o manieră cu totul nepoliticoasă faţă de inteligenţa mea să scriu câteva impresii despre aceste Convorbiri cu Octavian Paler, gen de lectură cu totul neobişnuit pentru mine. Acum e un pic prea târziu să mai dau glas unor gânduri proaspete.
Majoritatea cărţilor pe care le citesc îmi parvin din întâmplare, fără să îmi propun un anumit gen sau să ţin cont de o încadrare generală. Primesc cartea dintr-o glumă, un pic sub influenţa unei infatuări mărunte. Şi nu mă pot desprinde de ea... Nu este o lectură impresionantă, doar că emană personalitatea unui intelectual cu greutate: ardelean, reacţionar, bătrân, dezamăgit, lipsit de ambiţii. Îmi place figura aceasta...Chiar dacă nu-i cunosc scrierile, iar reputaţia sa o percep foarte vag din mass-media şi din cariera lui de ziarist, am sentimentul că-l cunosc pentru că mi-l recomandă cărţile şi educaţia.
Dejamăgirea şi luciditatea sunt prezente în conversaţii. O analiză inteligentă şi realistă planează asupra figurii lui Paler, care domină cu personalitatea sa întreaga construcţie. Conştiinţa că fiecare dimineaţa e pentru el o concesie, o negociere, îl pune într-o lumină interesantă. Nu este deloc un ridicol, ci doar un bătrân de 80 de ani cu o atitudine sinceră care cântăreşte sentimentele, cariera de ziarist, părinţii, epoca comunistă şi...oţetarii din faţa casei.
Câţi dintre noi vom avea privilegiul de a analiza cu atâta luciditate viaţa? Şi câţi dintre noi chiar şi-o doresc? Aş vrea să ştiu cine sunt, dar nu privită din perspectivă personală, ci social-umană. Prietenie, complexare sau neîmplinire?
Încep să fiu conştientă că puţina mea manifestare exterioară e măruntă, şi că nu am nici o justificare pentru lipsurile sau neîmplinirile mele. Aleg să trăiesc printre oameni, aleg să-mi reproşez lipsa de entuziasm şi aleg să zâmbesc mai mult decât o simte sufletul...

Orbitor- aripa stângă

Orbitor- aripa stângă

Nu întâmplător se spune că fiecare carte citită e o nouă încercare ratată de cunoaştere a sinelui. Mă macină de fiecare dată un sentiment naiv că poate o nouă poveste este un motiv suficient de bun să afirm că mă cunosc mai bine, şi întind ambiţia până acolo încât să cred că sunt o cunoscătoare. Un fel de contra argument penibil cu care sunt dispusă să parez atacurile unui bun prieten de-al meu care mă apostrofează prea des, spunându-mi: „Nu ai şcoala vieţii”. De altfel şi argumentul e la fel de penibil ca frământarea mea.
Îl descopăr pe Cărtărescu cu emoţie şi curiozitate. Mă atrage valoarea lui umană, şi mai puţin experienţa literară, asupra căruia de altfel nici nu prea insistă.
Marcat de o serie de experinţe mai mult sau mai puţin onirice, amintirile lui se leagă armonios de o serie de simboluri absurde. Mama e cea care i-a inspirat aceste reflecţii, însă abordarea acestui laitmotiv e cu totul neaşteptată. Să nu credeţi că discursul lui Cărtărescu e obositor şi fad, sau că se rezumă la a povesti o copilărie tandră şi naivă, marcată de imaginea blândă a mamei. Nicidecum...mama e prezentă în atmosfera şi în experienţele lui extatice ca un soi de simbol nenumit, o fiinţă slab conturată, dar o prezenţă apăsătoare în conştiinţa autorului.
De altfel, subiectul acestui roman autobiografic absurd, nebun e foarte greu de desluşit pentru mine...singurătate apăsătoare, inteligenţă mofturoasă, o viziune profundă şi uşor afectată.
Ar fi trebuit să mă întristeze, şi probabil că asta e şi reacţia normală citind Orbitor-aripa stângă. Dar astăzi nu vreau să-mi pară rău pentru alţii, şi nici nu vreau să visez mai mult decât o face un om normal...vreau să mă recunosc în chipurile prietenilor, vreau să-mi asociez cuvintele ca fiind parte din sufletul meu, vreau să accept că nici o altă experienţă nu poate fi închiriată sau cântărită.
Şi cartea asta mă debusolează complet... nu vreau să mă înduioşez citind un joc absurd!