Dinţi albi de Zadie Smith,

Sunt sceptică atunci când se pune problema de fericirea expatriaţilor. Mai ales când expatriaţii aleg să-şi trăiască viaţă şi să-şi crească copii într-o civilizaţie cu totul diferită de cea în care au crescut.
Romanul Dinţi albi a lui Zadie Smith este povestea a doua familii cu tradiţie şi origini în Bangladesh şi Jamaica care încercă să facă faţă şocului cultural şi social provocat de civilizaţia vest - europeană.
Archibald Jones şi Samal Iqbal se cunosc în timpul celui de-al doilea război mondial, în nişte împrejurări destul de curioase şi mai degrabă amuzante, decât eroice. Peste ani, cei doi reiau legăturile, punând bazele unei prietenii solide şi leagă inevitabil destinele familiilor lor.
Samal, musulman convins, este contrariat de slăbiciunile vestului şi militează pentru întoarcerea familiei sale în Bangladesh, lucru care nu se va întâmpla niciodată. Îşi trimite însă unul dintre fii pentru o perioadă de câţiva ani, cu convingerea că în felul acesta îl va salva. Contrar aşteptărilor sale, fiul trimis în ţara de origine se întoarce mai puţin musulman decât era de aşteptat. Millat, fiul rămas în Londra, parcurge şi el un drum al căutării de sine şi aderă la o mişcare fundamentalistă.
Archibald, supravieţuieşte unei sinucideri şi se căsătoreşte cu o tânără jamaicană, Clara. Duc împreună o existenţă insipidă şi lipsită de perspective. Irie, fiica lor, trăieşte aceeaşi dramă a regăsirii de sine.
O saga bine construită şi plină de umor. O lectură plăcută.

Învăţ să iubesc altfel. Astăzi iubesc mai mult întâmplarea care ne-a adus împreună, şi motivele pentru care am ajuns să fim prieteni. Nu are cum să fie o întâmplare felul cum ne-am cunoscut, sau dacă totuşi întâmplarea şi-a făcut o glumă din noi, sigur nu este o întâmplare că jinduim unul după sufletul celuilat.

Şi-n plus mi-e mintea limpede. Mi-am adus aminte pentru ce trăiesc şi cine sunt. Trăiesc prin ei, iar ei trăiesc prin mine. Din când în când, mă prefac că uit cum stau lucrurile, şi asta doar pentru îmi place să-mi reamintesc...Din nou, a nu ştiu câta oară, revin la propria normalitate...

Nu pot să scriu decât sub influenţa unei emoţii. Nu mă recunoaşte nimeni în frazele dezlânate şi greoaie. Sunt alta în cea mai mare parte a timpului, încât să le par credibilă celor ce mă ştiu.

Trăiesc cu impresia falsă că frazele mele mă vor ajuta să mă regăsesc. Căci simt nevoia permanentă să mă regăsesc. În toate zilele, de fiecare dată, fără să renunţ la mine cea de ieri. Asta e probabil singura mea dovadă de consecvenţă. În rest, mi-am făcut lege din a crede în toate şi de-a afişa atitudini pe care într-un alt context le-am negat cu vehemenţă.

Îi cunoşti pe ce cei care şi-au făcut un gen propriu din a afirma că ştiu ce vor? Nu sunt dintre ei, G. Ba mai mult, le neg existenţa. Mi se par oarecum falsă atitudinea asta, o încercare forţată de a creşte în ochii celor ce nu jonglează aşa uşor cu clişeele astea obosite.

Cum să reduci toate dileme lumii ăsteia la o declaraţie de iubire de sine aşa definitivă? Cum să nu te îndoieşti de tine? Niciodată?!

Eu, eu, mereu eu. Frustrările mele, continuă autoflagelare. Incapabilă să-i reproşez nimic hazardului, condamnată la nefericire. Fără suspiciuni, toate reproşurile pentru mine, nimic pentru alţii. Lovesc cu putere şi cu maximă satisfacţie în cele ce mi-s sfinte. M-am învins pe mine, şi asta nu-mi dă nicio satisfacţie. Atât doar că nu-mi reproşez lipsa de obiectivitate în ce mă priveşte. Îmi suprim libertatea de voinţă, dar înving conceptual. Şi mi-e lehamite. Şi cred că m-am pierdut undeva pe drum. Undeva între a-i mulţumii pe alţii, pe toţi cei pe care mi-i asum, şi conştiinţa valorii personale. Paradoxal, şi totuşi trăiesc. Trăiesc cu toate astea clipă de clipă, încercând să aduc la tăcere zumzăitul ăsta obositor din mintea mea.

Mi-e greu, G. Şi mă încăpătânez să cred că simpla mea prezenţă atârnă cumva în balanţă. Că sunt, că am vocaţie pentru nefiresc, că lucrurile nu vor rămâne aşa, sau dacă asta se va întâmpla, măcar mă voi mulţumi pe mine. Pe mine, da. Fără ipocrizie, mă ştiu cel mai puternic duşman al meu. Singurul.

Mantisa de John Fowles

Cu greu am recunoscut în Mantisa pe autorul Magicianului şi a lui Daniel Martin. Nu am regăsit construcţia puternică şi sugestivă din romanele lui Fowles, însă am perseverat în speranţa de-a regăsi o simbolistică ascunsă ce urma să mi se înfăţişeze doar la sfârşit.

Mantisa este povestea unui scriitor în plină criză de inspiraţie. În urma unui accident, Miles Green îşi pierde memoria şi reperele fireşti. În spital, este supus de către o domnişoară doctor Delfie unui tratament de recuperare ce presupune stimulare sexuală şi practice dintre cele mai curioase. Doctorul Delfie credea că stimulându-i sexualitatea, fie şi în contra voinţei sale, Miles Green îşi va recupera identitatea.

Întreaga structură a romanului presupune un şir de conversaţii pline de simboluri între eul creator al scriitorului şi imaginaţia sa, întruchipată rând pe rând de zeiţa poeziei lirice amoroase, Erato sau de Dr. Delfie. Erato este înfăţişată cititorului drept o femeiuşcă stupidă şi plină de idei găunoase a cărui principal scop pare să fie subminarea puterii creatoare a scriitorului.

Singurul simbol ce a găsit răsunet în înţelegerea mea este cel al scriitorului într-o permanentă dispută cu puterea sa creatoare. Lupta aceasta este transpusă în roman folosind simbolistica discuţiilor conjugale în care parteneri lovesc în stima de sine a celuilalt. Fiecare din cei doi, şi mai cu seamă Erato, foloseşte pretextul afecţiunii şi a cunoaşterii reciproce pentru a lovi în slăbiciunea celuilalt. Imaginaţia scriitorului slăbeşte atunci când conştinţa propriei incapacităţi prinde contur.

De două mii de ani de Mihail Sebastian

„De două mii de ani” este jurnalul unui tânăr român de origine evreiască în perioada interbelică. Problema evreiască şi manifestările ei specifice în spaţiul românesc.

Citind acest roman, îmi pare că românii s-au dovedit dispuşi să-si asume antisemitismul la fel de bine ca restul lumii. Romanul lui Mihail Sebastian nu se vrea însă un manifest obiectiv sau vreun act ipocrit de renunţare la originea evreiască. Este mai degrabă o încercare de-a lămuri esenţa sufletului evreiesc.

„Ce i-aş reproşa antisemitismului, înainte de orice, dacă mi-aş recunoaşte calitatea de judecător, ar fi lipsa lui de imaginaţie: masonerie, cămătărie, omor ritual- Şi pe urmă? Vai cât e de puţin! Cât e de sărac! Cea mai scăzută conştinţă de evreu, cea mai de rând inteligenţă ovreiască îşi descoperă sie însăşi păcate nesfârşit mai grave, obscurităţi nemăsurat mai grele, catastrofe incurabil mai răsunatoare. Ei nu au împotriva noastră decât piatra, uneori revolverul. Noi avem, în lupta pe care o ducem etern cu noi înşine, vitriolul acesta subtil care consumă încet, dar ireparabil şi care este propria noastră inimă. Înţeleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră care, cu cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai aproape de el. Şi faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propiu-zis al renegării este încă o dată un act iudaic, fiindcă noi toţi, în sinea noastră, ne lepădăm de noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorşi însă mereu acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu însuşi.”

Dragă G.,

Universul meu? Cât se poate de personal, total în afara realităţii şi cât se poate de instabil. Mă exorcizez în mod constant, fără prea multe reuşite. Din nou, aceleaşi prejudecăţi, aceleaşi inconsecvenţe în gândire şi acţiune. Mă epuizez inutil încercând să mă descopăr, să mă echilibrez cumva. Conştiinţa propriei incapacităţi mă doboară mai tare decât mă ridică o reuşita materială, şi asta pentru că trăiesc tot timpul cu impresia că nu pot fi victimă în mod absolut.
....

…Am ştiut atunci, o dată pentru totdeauna, că astfel de cuvinte sunt mult prea definitive pentru categoria de oameni din care fac parte. Bănuiesc că în adolescenţa mea, am ales să nu las cuvintele astea să mă caracterizeze. Şi nu pentru că sunt incapabilă să simt. Ci pentru că trăiesc cu impresia că o dată rostite, cuvintele astea te obligă cumva să te defineşti.
Mi-am adus aminte de o conversaţie forţată pe care am purtat-o acum câţiva ani cu S. Pretindea că suferinţa lui e cât se poate de veridică pentru că a găsit o formă de exprimare. O formă de exprimare pe înţelesul tuturor, fără criptare şi decriptare, fără înţelesuri ascunse şi fără particularizări.
Mi-ar fi plăcut sa vomit pe loc, în semn de protest pentru stupiditatea pe care o expunea cu atâta ambiţie. În schimb, am ascultat cuminte, aşa cum fac mereu, şi i-am gâdilat amorul propriu punându-i întrebări naive şi încurajatoare.
Greşesc, G.? Orice om de bun-simţ ştie că e curată ipocrizie să crezi că doar pentru că trăieşti cu impresia că iubeşti sau simţi mai profund decât un altul eşti mai bun sau mai credibil în suferinţa ta. De ce alegem să ne murdărim credinţele făcând din ele subiect de dezbatere publică? De ce să bagatelizăm un lucru pe care îl pretindem atât de personal? De când natura noastră cea mai intimă are repere universale? De ce suntem atât de slabi încât să credem că cuvintele nerostite rămân neştiute?
Ştiu, vocaţia mea este să nu ma fac înţeleasă. Şi asta pentru că mi s-au întipărit în suflet nişte idei extremiste în care mai cred chiar şi zilele astea şi care nu mă lasă să judec limpede...Am un Dumnezeu personal, în parte Dumnezeul parinţilor mei care îmi dă voie să cred că doar puţini sunt curajoşii cu înclinaţii reale pentru suferinţă. Aşa că refuz să cred că suntem cu toţii atât de curajoşi, şi nu-ţi spun asta cu falsă ipocrizie, ci cu sentimentul neputinţei.

Dragă G.,

Astăzi am simțit nevoia unui Dumnezeu mic și inimos. Un Dumnezeu căt se poate de personal, poate chiar Dumnezeul părinților mei. Unul cu bun-simț și cât se poate de empatic. Aveam nevoie de el, aveam nevoie să cred că îi plac oamenii cu pleoapele moi. Știi cum arată oamenii cu pleoapele moi, G.? Eu știu câțiva. Și toți au câteo poveste pentru mine sau, și mai bine, câteo snoavă. O snoavă dintre acelea cu bunici în roluri de haiduci sau zmei locali.

Am o slăbiciune pentru poveștile astea. Mai ales când personajul semeț din poveste este bunicul meu. Mi-l imaginez voinic și spătos, de vreo 120-140 de kilograme. Mustață mare, port ciobănesc din stofă de lână sârbă și cizme lungi din piele. S-ar putea ca imaginea asta să fie un pic denaturată, însă eu prefer să mi-l inchipui în portul ăsta semeț în fiecare zi, nu doar în zilele de sărbătoare.

Tata spune despre el că avea spirit și că întâmplările în mijlocul cărora se găsea erau foarte apreciate. Chiar si astăzi, după zeci de ani, memoria locală îl evocă cu ușurință. Pentru că mânca untură cu lingură și nu făcea asta ca să epateze. Pentru că ironiile lui erau subtile și pentru că îl ustura pe tata din vorbe.

Mi-e dragă imaginea asta bărbătească. Caut urmele moștenirii genetice în capriciile mele și ale lui Radu, în obiceiurile noastre ciudate. Iar tata face excese atunci când se pune problema să evoce ridicolul situațiilor. Dacă îmi confirmă asemănarea și cred că o face cu plăcere, meciul e câștigat. Ne-am amintit o poveste frumoasă, iar stima de sine poate fi jucată câteva zile la bursa valorior personale. Curios, nu?

Îmi place să cred că purtăm în noi imaginea strămoșilor noștri. Poveștile nescrise și probabil supraevaluate ale strămoșilor noștri trăiesc în inconștientul nostru. Doar că suntem variantele lor tehnologizate si crescute în borcan. Și chiar nu-i cred pe cei care uită cu bună-știință că sunt a patra generație care poartă pantofi, iar dacă o fac sunt de rea-credință sau, în cel mai bun caz, superficiali.

Nu înțeleg de ce insiști să crezi că îți dictezi singur viață și că toți ai tăi ți-au greșit cu ceva. Ești unul dintre ei, dragul meu. Și crede-mă pe cuvânt când îți spun că peste tot pe unde mergi, îi porți cu tine. Le semeni în felul cum reacționezi, în felul cum râzi, în mers. Obișnuiește-te cu ideea că ești original doar în acele părți unde interesul lor e slab. Nu lua asta personal, și te rog nu-mi da ocazia să te contrazic întrebându-mă dacă asta înseamnă puțin.

Aștept să-mi scrii, dragul meu drag.
Ioana

Când simte că lucrurile scapă de sub control, îşi arată slăbiciunea. Plânge din ambiţie şi neputinţă, aşteptând ca lucrurile să-şi revină de la sine. Şi ciudat e că, într-un fel sau altul, lucrurile chiar îşi revin de la sine, căci e firesc că emoţia să-şi piardă vigoarea iar ceilalţi să uite. Îţi dai seama, G.? E un destin mânat de patimi mărunte şi superficialitate.
Mă obsedează ideea de-a face din ea un personaj. Mi-e teamă însă că nu o sa am suficientă răbdare să-i cercetez sufletul. O să obosesc încercând să-i descifrez prea multele prejudecăţi. Iar dacă am s-o înfrunt, în mod sigur îşi va găsi o justificare cât se poate de personală. De asta îmi este cel mai silă, de prea multele ei justificări personale, de felul în care va continua să se mintă crezând că dreptatea ei este mai presus de orice judecată a bunului simţ.
I-am spus într-una dintre zile astea că încăpăţânarea ei răneşte mai mult decât orice aroganţă şi că nu privesc cu ochi buni tentaţia asta bolnovicioasă de-a trece totul prin filtrul emoţiei. Că e nefiresc şi meschin să judeci pentru alţii. Mi-a aruncat în faţă că sunt ursuză şi că eu sunt cea incapabilă şi indaptată. Ce puteam să-i răspund? Că realitatea mea e mai de bun-simţ sau că am mai multă voinţă?
Am obosit, G..Am obosit şi mi-am pierdut rabdarea...

Draga G.,

Mi se pare ca lucrurile pe care le stiam ale mele au murit. Ele sunt tot acolo si sunt la fel de materiale ca si mai inainte, doar ca au murit...Le-am lipsit de emotia fireasca, asa ca pot foarte bine sa spun ca eu sunt cea care le-a ucis. Eu sunt cea care le-am dat viata, le-am umplut de continut si la final, le-am redus la statutul meschin de obiecte impersonale.

Imi vine sa rad cand imi aduc aminte de felul bizar in care ma exprimam cu ceva timp in urma. Nu poti sa dispretuiesti astazi ceea ce ieri ai iubit. Este ipocrit si total lipsit de bun-simt sa te arati atat de meschin fata de tine. Pana la urma am putut, si da, inca mai lucrez la asta...

Mi-e frica, dragul meu drag. Mi-e frica ca nu cumva sa ajung prea departe si sa constat ca toate prejudecatile mele sunt prea slabe. Prea slabe sau prea sortite ridicolului.

Trei camarazi de Erich Maria Remarque


Este în firea umană exacerbarea şi denaturarea preferinţelor şi înclinaţiilor. Motivul pentru care ne aratăm dispuşi să fim diferiţi nu este departe de frustrările, experienţele sau lipsurile noastre. Însă nu contest că este destul de dificil să-ţi faci din preferinţe adevărate justificări sau să-ţi clădeşti un turn al înţelepciunii din care să scuipi seminţe în cap celor mai puţin înzestraţi cu o astfel de abilitate. Căci este incontestabil o abilitate capacitatea de-a denatura realitatea prin prisma preferinţelor noastre. Muritori sunt doar nefericiţii care nu reuşesc să-si clădească un astfel de turn închinat preferinţelor personale.

Mi-e greu să mă fac înţeleasă: deja m-am cutremurat la gândul că preferinţele astea ar putea fi definite mult mai explicit drept calităţi sau hobby-uri. E ceea ce un jurist de rând ar defini drept „esenţa naturii umane”.

Sentimentul de afecţiune şi ataşament pe care îl purtăm prietenilor şi pe care îl vrem împărtăşit este o astfel de preferinţă. Îl putem cataloga, justifica şi valorifica folosindu-ne de nişte criterii universal acceptate, însă prietenia ajunge să fie o înclinaţie deosebită doar atunci când ascundem în spatele acestei definţii un soi de neîmplinire personală. A nu se înţelege că vreau să murdăresc conceptul prieteniei. Departe de mine un astfel de gând. Însă atunci când prietenia e mai mai mult decât un suport în calea dezvoltării noastre fireşti, tind să cred că surplusul vine în întâmpinarea unei nevoi nesatisfăcute sau a unei frustrări de vreun fel.

Cartea asta, „Trei camarazi” este scrisă în stilul minimalist a lui Hemingway, în care cuvintele simple şi de bun-simţ reuşesc să redea o varietate largă de sentimente. Mi-a plăcut naturaleţea stilului. O poveste simplă, fără să fie duioasă. Personajul principal, un tânăr de treizeci de ani, veteran al Primului Război Mondial, împarte cu alţi doi camarazi de război o existenţă incertă, provocată de criza economică şi socială a Germaniei, la începutul anilor douăzeci. Este o perioadă în care vechile dileme şi prejudecăţi sunt tranşate pentru a face faţă unei noi generaţii dispusă să renunţe le vechile metehne. O revoluţie socială, noi idoli, o societate nihilistă.

Remarque nu face apologia prieteniei, nu-şi împovărează personajele cu cuvinte răsunătoare sau cu banale acţiuni eroice. Gesturile personajelor sunt fireşti, izvorâte din afecţiune, însă emoţionante tocmai prin aceea că sunt de bun-simţ şi nu depăşesc un cadru firesc. Prietenia lor este la îndemână şi se justifică ca o cerinţă esenţială pentru supravieţuire. Au trecut împreună prin tranşeele Primului Război Mondial pentru ca mai apoi să supravieţuiască crizei economice şi sociale prin care trece Germania. Îi leagă maturizarea forţată şi spiritul de frondă specific generaţiilor de după război.

Justificarea prieteniei dintre cei trei este experienţa comună: războiul şi mai apoi neliniştea ce urmează supravieţuirii. Nu nevoia de a hrăni sentimentul valorii personale sau cel de viaţă socială, ci nevoia de a-şi construi o noua identitate într-o societate care îşi redefineşte valorile.

Draga G.,
....
Ei traiesc sentimentul deznadajduirii ca pe un trend, o conditia absolut necesara pentru a se inscrie in realitatea contemporana. M-am surprins descoperindu-i atat de superficiali si improprii. Ii simteam pe toti ai mei, mi-i asumam ca pe o carte de vizita personalizata, fara sa-mi pun problema daca tot entuziasmul acesta al meu nu e de fapt la fel de superficial si de impropriu ca trendul pe care ei il reprezinta.
Mi-a venit pofta intr-o zi sa-i arunc in fata rautati lui Oancea, doar asa... sa-l vad cum reactioneaza si daca nu cumva m-am inselat in privinta lui. Am facut-o constient, de dragul de-a rascoli in sufletul lui... ceva. Mi-a raspuns la inceput apatic, de parca totul ii parea comun. M-a surprins felul detasat in care s-a exprimat, de parca l-ar fi abordat un strain cu mintile ratacite. Nu stia despre ce vorbesc... Ca sa fiu sincera, nu am fost cat se poate de explicita. Am vrut sa ma arat dezamagita, foarte elocventa, si eventual sa plang doar la sfarsit, dupa ce il voi fi trecut prin noroi dintr-ala parfumat cu pretentii de demnitate. Am sfarsit prin a ma enerva, si ce e mai neplacut, e ca am facut-o de fata cu atatia cunoscuti. Am vorbit precipitat si dezlanat despre idealul prieteniei, m-am prefacut surprinsa de o astfel de atitudine din partea unui prieten pe care il descriam in alte ocazii cu usurinta drept "unul dintre prietenii cu care ma jucam cu puta in nisip". De fapt, aici am mintit. Nu il mai consider de ceva timp apropiat, doar ca din inertie am continuat sa mimam binisor prietenia, de dragul relatiilor sociale, si mai ales pentru a-mi satisface sentimentul valorii personale. Ciudat, stiu...
Am mizat pe argumentul asta cu prietenia lunga pentru ca stiam ca asta il va atinge. E prea comod sa judece la rece ce-i lipseste de fapt, si atunci se complace crezand ca tot ce-l inconjoara e neaparat parte din poveste. Si totul e frumos, satisfacator pe termen lung fara eforturi substantiale, asta doar asa, ca rasplata a personalitatii lui. O ruptura de ceva atat de constant ca prietenia noastra, i-ar produce un soc. De cel putin doua zile, dupa care va arunca batista alba cu usurinta si poate cu convingerea ca tot ce a tinut de el s-a facut, si ca eu m-am schimbat si ca ii pare rau. Atat, poate nici atat...
Imi aduc aminte de intamplari similare din copilaria noastra. Nu le rememorez pentru ca imi dau satisfactie, ci pentru ca Oancea are grija sa le readuca in discutie din cand in cand. Imi reproseaza abordarea, iar despre jignirea pe care mi-a adus-o atunci nu-si mai aduce aminte, dovada exemplele de azi. Il vad atat de surprins de repros, incat imi creste iritarea.
Mi-e ciuda, mi-e grozav de ciuda...Am un nod in gat. Traiesc cu sentimentul colectionarului lipsit de un exemplar din colectia lui de fluturi. M-am obisnuit sa cred ca macar imi datora respect. Vad bine ca asta nu se poate, asa ca i-am cerut "indiferenta politicoasa pentru vecinul de visavi, ursuz si sters, care nu are nicio o poveste de zis, si prin urmare, nu ai cum sa-l atingi. Nu-l vezi urat sau prost, ti-e doar lehamite sa-l saluti din cand in cand. Ti-e egal de el, pentru ca nu-ti spune nimic, nu prezinta interes si cu atat mai putin, motiv de ingrijorare".
Pana una alta, i-am promis ca incerc sa-mi satisfac sentimentul valorii personale prin ceva mijloace mai la indemana si mai de bun-simt. Nu e usor. Va trebuie sa apelez la motive obiective, si sa renunt la clisee rasuflate si prieteni rautaciosi. Nu a inteles ce am vrut sa spun. I s-a parut ca ne-am impacat, ca am facut pace, si ca vorbesc la modul general.
M-am surprins vorbind cat se poate de comun; am folosit niste texte obosite pe care sunt dispusa sa le dispretuiesc cu alta ocazie. M-am oprit brusc din monologul meu afectat cu senzatia ca in maxim trei minute urmeaza sa ma transform intr-o adolescenta proasta si obosita, si ca nu se cade sa ajungi la concluzii atat de triste folosindu-ma de vorbele intelepte ale dezamagitilor in viata. Nu am putut nicicum accepta sa ma inscriu in linia asta. Ma pricep mai bine la alte lucruri, pe care mi le asum fara teama ca am uzurpat locul cuiva.
I-am explicat apoi ca inca mai stiu oameni cu mintea mai putina plina de imprumuturi inutile, ca mai cred in cativa pe care incerc sa nu-i jignesc asa cum a facut-o el cu mine. Iti dai seama, draga G., ca nu am fost chiar atat de definitiva. Sunt convinsa de altfel, ca am sugerat cu totul altceva decat as fi vrut. Ce stiu sigur, e ca mi-a pierit pofta de compromisuri slabe si deloc satisfacatoare.

Dragă G.,

Îmi plac exprimările radicale, textele ce se vor pline de pasiune. Ăsta e şi motivul pentru care ai să mă auzi destul de des zicând: „cred cu convingere” sau „cred cu tărie.” În realitate sunt sceptică şi neîncrezătoare, dintre cei cu credinţe mărunte ce se arată toleranţi şi empatici, întârziind în felul ăsta să-şi privească sufletul.

Nu înţeleg de ce sunt cinică, de ce frizez nesimţirea în felul ăsta. Îmi plac oamenii pasionaţi. Şi pasionali. Însă le găsesc tot felul de metehne şi lipsuri. De parcă entuziasmul oamenilor de genul ăsta ar avea ceva de-a face cu traumele copilăriei sau cu complexe de tot felul.

Îmi plac oamenii veseli şi joviali, însă găsesc de cele mai multe ori că se arată plăcuţi pentru că în felul ăsta caută să compenseze atmosfera urâcioasă din familie sau că sunt cel puţin nişte brute ursuze în viaţa de cuplu. Cei prea serviabili îmi par preocupaţi de-a fi pe placul celorlalţi nu din convingere, ci pentru a satisface nevoia lor măruntă de-a se şti indispensabili.

Cât despre mine, sunt neîncrezătoare nu pentru că asta ar însemna să fac dovada că sunt realistă sau pragmatică prin asumare, ci pentru faptul că poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi îmi par desuete. Prefer să mă arăt în felul ăsta, decât să scriu articole pentru Cosmopolitan sau să filozofez pe tren cu oricine pare dispus să mă asculte. Abordările simple şi superficiale menite să rezolve dilemele tradiţionale ale neînţeleşilor de carieră îmi displac. Pe aceştea din urmă îi cataloghez cu uşurinţă. Mă intrigă în schimb poveştile oamenilor de bun-simţ şi echilibraţi.

Pasiunea justifică aproape toate neajunsurile, G.. Cei pasionaţi sunt motivaţi prin definiţie. Sunt cei la care te gândeşti atunci când se pune problema să explici unui profan al dreptului diferenţa dintre esenţă şi natură. Bela e sufletistă prin esenţă, pe câtă vreme tu eşti echilibrat doar prin natura ta.

Îmi pierd uşor concentrarea, G.. Mi-ar plăcea să-ţi povestesc şi alte lucruri. Scriu dezlânat, ideile mele îşi pierd uşor consistenţa, şi culmea ajungi să crezi că sunt tragică. Departe de mine intenţia asta. Nu sunt deloc aşa.

Bucureşti, 2 noiembrie 2009

Dragă G.,

Am încercat să-ţi scriu aseară pe coală de hârtie, dintr-aia adevărată, şi nu prea mi-a ieşit. Eram preocupată să scriu mai puţin mizerabil şi mi-am pierdut interesul pentru conţinut. Dacă e să fiu sinceră cu mine, în felul ăsta am atins o latură esenţială a pseudo-filozofiei mele de viaţă: dragostea pentru aspectul exterior şi tendinţă exagerată de-a satisface gustul comun. Pot să fiu definitivă când spun asta. Nu o să fac note de fundamentare pe text şi nici nu o să caut să ridic excepţii mai târziu.

Mă gândesc des la prietenii mei... Îi ştiu orgolioşi, superficiali, sufletişti, răutăcioşi, inteligenţi, obraznici, preţioşi, frumoşi, credincioşi, îngrămădiţi, sinceri, interesaţi, focusaţi. Îi ştiu pe toţi, pe unii chiar îi admir. Mi i-am dorit cu atâta încăpăţânare încât am ajuns să cred despre mine că sunt prin esenţa mea socială şi că pot compensa inteligenţa abstractă de care dau dovadă alţii cu tendinţa mea de-a fi plăcută tuturor. Au creat un concept special pentru cei ca mine: inteligenţă emoţională. Pretext ruşinos, menţiune pentru repetenţii clasei. Realizez că am ajuns atât de înaintată în demersul ăsta încât pot păcăli cu uşurinţă pe aproape oricine: am transformat un complex al copilăriei mele într-o atitudine asumată.

Mi-am propus să-mi asum toate riscurile G.. Nu sunt şi nu mă arăt dezamagită de cei pe care mi i-am atribuit prieteni, nu îngroş rândurile celor care afirmă cu grosolănie că au fost trădaţi şi neglijaţi. Nu-mi plac mojiciile astea. Le găsesc de prost-gust, iar pe cei ce la afirmă îi socotesc mărunţi.

Oamenii, şi cu atât mai mult prietenii nu dezamăgesc. Ne dezamăgesc aşteptările noastre egoiste şi calculele meschine menite să satisfacă lipsurile noastre de tot felul.

Dacă ajung să-i dispreţuiesc pe cei care mi-au cunoscut sufletul, e ca şi cum m-aş reduce pe mine la mai puţin. Nu mă pot imagina pierzându-mi luciditatea în asemenea măsură încât să scuip peste ceea ce ieri îmi doream cu încăpăţânare. Dacă astăzi prietenii mei se dovedesc răutăcioşi şi îngrămădiţi, asta înseamnă că am investit cât se poate de prost şi că prin asociere mă dovedesc la fel de răutăcioasă şi de îngrămădită.

Îmi pot imagina ipoteza aceea de şcoală în care conştiinţa mea se lasă amorţită de pretexte pentru care prieteniile se arată mai puţin intense, însă îmi provoacă rău fizic când aud vorbindu-se cu atâta detaşare despre toate astea sau despre vechii prieteni acum deveniţi chipurile alţi oameni. Cei care afirmă măgăriile astea cu atâta indolenţă au o foarte bună părere despre ei sau îşi ignoră inteligenţa. Mi-e greu să cred că poţi ajunge până acolo încât să te crezi mai bun sau mai înţelept decât ai fost în zilele trecute şi să nu-ţi asumi nicio vină.

Sunt capabilă să recunosc calitatea şi cred că mă manifest în consecinţă. Nu mă pot însă scutura de obiceiul ăsta masochist de-a mă raporta la criterii obiective cu sârguinţa unui nebun. De cele mai multe ori, ies cu stima de sine şifonată. Dar nu e normal să fie aşa? Poate în felul ăsta ajung să mă curăţ de meschinării. Şi chiar am de unde curăţa!

Nu am cum să fiu cea mai inteligentă sau cea mai echilibrată dintre toţi apropiaţii mei, dar pot să caut să mă arăt mulţumită de menţiunile mele, iar asta să-mi dea satisfacţia valorii personale dintr-o altă perspectivă. Va fi bineînţeles o perspectivă subiectivă şi cât se poate de personală, dar dacă asta înseamnă să-mi reabilitez voinţa, joc şi eu. G..


Bucureşti, 29 octombrie 2009

Dragă G.,

Am terminat de citit o carte frumoasă. Cu adevărat frumoasă. O poveste simplă cu oameni întruchipând răul sau binele, fără contradicţii şi fără suferinţe inutile. La răsărit de Eden, John Steinbeck.

E o carte cu coperţi urâte, dintre cele despre care Iulia îmi spune că sunt cărţi ce par citite în tren. Bestseller-uri publicate la noi după ’90, cu actori ce mimează fals nişte zâmbete prea puţin credibile. Aşă că îţi poţi imagina că am citit-o pornind de la false judecăţi. Observă că fac des asta. Am satisfacţia de-a mă contrazice atunci când se dovedeşte că am greşit cu aprecierile mele uşuratice. Până una alta, am personalizat coperţile cu ceva suc de roşi...

Mă gândeam să-ţi servesc câteva citate bune, dar îmi dau seama că nu ar avea niciun farmec şi că te-ar impresiona prea puţin. Steinbeck ăsta e atât de lipsit de preţiozitate în exprimare, încât mă apucă ciuda. Firul epic curge de la sine, personajele sunt de-o simplitate ucigătoare, ce să mai?! o să încep să cred că americanii ştiu să scrie şi altceva decât Fight Club sau Mic dejun la Tiffany. Acuză-mă de ignoranţă sau de meschinărie, dar pe asta mi-o asum. Sunt prea puţin autori americani pe care îi cunosc şi recunosc.

...Cărţile plăcute sunt cele ce-mi dau falsa impresia că mi se adresează. Îmi recunosc chipul în diverse locuri şi trăiesc experienţe de care sunt lipsită în mod obişnuit. Nu zâmbi, G.! Nu sunt atât de intoxicată încât să cred că toate astea sunt adevărate. Nu mă lipsesc de experinţe proprii, doar că îmi plac durerile de cap provocate de poveştile spuse bine. „A trebuit să descopăr singur prostiile mele. Iată prostiile mele. Credeam că cei buni sunt distruşi în timp ce răii supravieţuiesc şi prosperă. Credeam că, odată, un Dumnezeu furios şi dezgustat a turnat metal topit într-un creuzet pentru a distruge sau a purifica mica lui creaţie de lut. Credeam că am moştenit atât arsurile focului cât şi impurităţile care au făcut necesar focul, că le-am moştenit pe toate, aşa credeam, că le-am moştenit pe toate. Voi simţiţi la fel?”

Ţi-am servit un citat până la urmă. Somn uşor, G...

Bucureşti, 22 octombrie 2009

Dragă G.,

Mă uit la pagina asta goală ca la un extemporal de liceu. Mi-e frică... Păstrez credinţa naivă că aşa trebuie, că doar aşa pot face dovada bunei mele credinţe. Prostii de femeie intoxicată de visele altora...

Mă gândesc toată ziua că am să-ţi scriu. Iar când se pune problema s-o fac, îmi dau seama că e mult prea greu. Îţi povestesc puţin, mă lamentez în faţa ta fără să poţi ghici cu adevărat evenimentele exterioare pe care încerc să le sugerez. Căci toate neliniştile sunt justificate de exterior, nu? Nefericirea şi neajunsurile îşi au cauze reale, dramele nu pot fi închipuite sau reduse la universul interior al celui ce se vrea victimă sau călău. Nici măcar eu nu cred în lamentări mărunte, în lacrimile femeii care-şi arată astfel suferinţa, în durerile celor ce zbiară şi acuză cu detaşare.

Îmi provoacă curiozitate felul meu de-a fi. Mă ştiu superficială şi lipsită de voinţă, o femeie dintre cele ce plâng şi râd cu usurinţă şi care cred că universul lor interior e cu atât mai profund cu cât plâng mai repede sau se isterizează mai uşor. Nu vreau să pozez în victimă, sunt departe de-a-mi însuşi un asemenea rol mărunt...Îmi provoacă greaţa gândul că aş fi putut provoca o astfel de impresie sau că un prieten apropiat vede în mine un om de treabă, de bun-simţ în situaţia asta.

Sunt conştientă de neajunsurile astea. Mi se întâmplă des să mă îndoiesc de suferinţa mea, pentru că pot să privesc în altă parte, pot să mănânc şi să dorm. Mă cunosc prea bine. Dar impresia mea e denaturată de conştiinţa sinelui, de dorinţa de-a mă justifica forului meu interior, căci trăiesc. Supravieţuiesc zilei de ieri, supravieţuiesc faptelor exterioare şi sentimentelor pentru că încă mai am o părere bună despre omul pe care îl plagiez atât de prost. Îmi supravieţuiesc mie pentru că sunt alţii mai răi ca mine, şi pentru că cei ce nu se mai pot suporta sunt curajoşi. Eu nu...

Nu-mi da sfaturi şi nu face greşeala de-a te imagina rezolvând ipohondriile mele în maximum o săptămână. Pe astea le pot curăţa şi singură, dacă vreau...Spune-mi în schimb, cum să-i vindec pe alţii de neajunsurile mele?

Bucureşti, 20 octombrie 2009

Dragă G.,

Îţi scriu din nou... Nu mă gândeam că o să fiu suficient de motivată să-ţi scriu mai mult de două scrisori. Îmi face bine, până la urmă. Sau cel puţin asta vreau să cred. Observă că îmi plac obordările curioase, rezoluţiile astea de viaţă nouă ce-ţi dau iluzia mulţumirii de sine. Deşi susţin cu convingere că dispreţuiesc literaturile motivaţionale, poveştile de succes şi puterea exemplului, de fapt le susţin poziţia tocmai pentru că mă arăt aşa ofuscată. Cât de mult bine pot să-mi facă rândurile astea?! Nici măcar eu nu mă iau în serios când spun că-mi prinde bine. Lucru curios, am avut perioade în adolescenţa mea timpurie când susţineam că sunt o „senzuală” pentru că am înclinaţiile unui tinere cu personalitate bolnăvicioasă sau că „pot orice, pentru că sunt o deosebită”. Astăzi îmi vine să răd când rememorez abordările astea, şi-mi dau seama că n-o să renunţ prea uşor la fantasmagoriile astea.

Sunt preocupată de universul meu, admit asta. Şi chiar dacă intenţiile mele se vor cuminţi, sfârşesc de cele mai multe ori prin a fi ridicol de nehotărâtă. Ei mă iau în serios, când cel mai sănătos ar fi să mă reducă la puţin şi să mă cureţe de mizeriile astea care îmi alterează simţul valorii. Mă gândesc cu voluptate că aş putea speria un psihoterapeut...Mi-ar da satisfacţie să-i spun că nu cred în şcoala lui şi i-aş dispreţui definitiv şi irevocabil tagma dacă s-ar dovedi un om mărunt şi nefericit. Mental, pot să prefigurez o astfel de întâlnire: mă pot imagina stăpână pe convingerile mele, însă în realitate nu aş actiona aşa, evident tentată să par plăcută chiar şi unuia pe care îl plătesc să mă asculte. Curioasă fire... Dacă îmi pierd simţul ridicolului şi măsura, o să ajung o neînţeleasă din categoria oameni mărunţi cu ambiţii nepotrivite.

Mi s-a oprit şirul gândurilor, G....Am obosit şi sunt fantastic de indiferentă. Nu am prea multe justificări pentru atitudinea mea. Nu sunt dintre cei care îşi motivează nepăsarea pentru că experienţele lor de viaţă sunt demne de compasiunea generală. Dramele mele sunt închipuite, problemele mele sunt de suprafaţă, aşa că cel puţin teoretic nu am vocaţie pentru tragedie.

Te las acum. Am întrerupt ordinea firească a lucrurilor şi nu mai am tragere de inimă pentru destăinuri de genul ăsta. Mi-e frică că aş putea să-mi descopăr prea multele contradicţii şi să mă sperie propria goliciune. Sper să-ţi fie bine, G....

Bucureşti, 18 octombrie 2009

Dragă G.,

Sunt neliniştită...Mai neliniştită şi mai agitată decât mă ştii, sau cel puţin aşa mă simt. Te şi văd zâmbind cu indulgenţă în faţa ipohondriilor mele. Îmi e clar că noi doi nu am copilărit cu aceleaşi desene animate...

Citesc o carte cu coperţi roz G., Floare de Zăpadă şi evantaiul secret de Lisa See. E o carte mai mult decât uşoară, dintre cele ce-mi lasă o impresie vagă şi pe care nu vreau să le recunosc mai târziu. M-am obişnuit în ultimul timp cu astfel de lecturi de noptieră şi încep să-mi fac reproşuri serioase. Dar ca să fiu sinceră, nu mă deranjează prea mult, atâta timp cât mă ajută să uit de neliniştile mele...

Nu ţi-o recomand în schimb. Tu ai nevoie de cărţi serioase, dintre cele ce-ţi deschid gustul pentru frumos. Mă gândesc cu voluptate că mi-ar plăcea să mă ştiu în preajma ta atunci când te vei arăta speriat de prea multă sinceritate, de prea multa profunzime a cărţilor pe care ţi le-aş dărui.

Mă gândesc cum de am curajul să rostesc prostiile astea cu atâta obrăznicie. Ştiu că nu te simţi jignit. Jignit se poate simţi doar un caracter debil, iar tu eşti capabil să înduri toate răutăţile şi măgăriile cu stoicism, de parcă ai mânca griş cu lapte. Eşti aspru, şi de cele mai multe ori ursuz...Mă întreb uneori la ce te-aş putea reduce, şi dacă eşti potrivit pentru un personaj, căci personajele trebuie să fie categoric altfel decât muritorii de rând. M-a intrigat mereu spoiala aia de impertinenţă de pe faţa ta...

M-am hotărât să-i distrug echilibrul casnic I-ei. în seara asta, şi s-o tulbur din amorţeala bolnăvicioasă şi plină de tabieturi în care se complace mai nou. O să gătim ciuperci, iar eu o să fac încă o dată sos de usturoi cu smântână. Îţi vine să crezi că m-am autoinvitat la ea?!

Te pup, G..

Bucureşti, 15 octombrie 2009

Dragă G.,

...

M-a lovit în plin soarele de dimineaţă...Părcă e prea tare pentru gustul meu de acum, mult prea violent. M-am supus ritualului obişnuit şi am deschis geamul.

Îmi plac firele de praf aşezate cu încăpăţânare într-o casă ce se vrea tot timpul curată... Îţi aduci aminte când îţi spuneam că îndărjirea unui gospodine pentru o curăţenie excesivă îmi sugerează mărginire? Încă mai cred asta, însă pe ici pe colo mai fac compromisuri, nu de alta, dar am observat că în momentele esenţiale din viaţa mea mă găsesc spălând geamuri. Nu spăl geamuri azi, nu îţi face griji...

Am citit în dimineaţa mult şi prost. Am dat peste o carte îngălbenită ce mulţumea acum câteva generaţii gustul domnişoarelor pentru romantism casnic cu aere de naivitatea. Mi-a făcut plăcere până una alta...

M-am detaşat de imaginea contemporană şi frumos personalizată a unei Madame Bovary, G.. Nu-mi mai face plăcere să mă regăsesc în personaje debile, mă revoltă numai gândul că poţi să-ţi distrugi echilibrul şi să ajungi un scelerat sufleteşte sub influenţa diverselor...Şi totuşi e comun.

Îmi plăcea să cred că mi-am educat singură aşteptările şi personalitatea. E doar în parte adevărat G., şi pentru asta îţi trebuie neapărat un curaj pe care eu nu-l am. Nu-s printre cei ce-şi asumă definitiv deciziile, chiar dacă au conştiinţa că alegerea e cât se poate de neînsemnată sau lipsită de haz.

De asta îmi plac cei ce spun inepţii cu o faţă serioasă, îmi plac excentricii ce cred cu convingere în tot felul de nimicuri, îmi plac beţivii de carieră şi părinţii ce-şi asumă cu încredere toate sacrificiile. E supărător să nu ai convingeri G., să fii cinic şi sceptic, iar luciditatea asta excesivă nu justifică lipsa pasiunilor.

Încă nu am învăţat să închei scrisorile astea omeneşte, aşa că...te pup.

Bucureşti, 14 octombrie 2009